...Cornel Dan Niculae
«„Cumpărăm Manhattan-ul, cumpărăm Ungaria, cumpărăm România şi cumpărăm Polonia...
Cu talentul, relaţiile personale şi dinamismul nostru ajungem aproape peste tot!” (Shimon Peres,preşedintele Israelului, discurs la adunarea anuală a Asociaţiei Birourilor de Comerţ din Israel -2007)»
«„România, alături de SUA, este cel mai bun prieten al Israelului!... Ştiu că România este o
ţară în care sunt din ce în ce mai mulţi evrei care vin fie pentru a face afaceri, fie pentru a se
stabili în România... România este foarte aproape de Israel; această apropiere între România şi Israelo traduc într-o expresie în ebraică, care spune că ceea ce e aproape ochiului tău, e apropiat şi inimii tale!” - Marele Rabin Şef al Israelului, Yona Metzger Preşedinte al Consiliului Superior al Rabinatului din Israel (citate după Ziua din 6 februarie 2006). Yona Metzger este ofiţer israelian în rezervă (fost căpitan într-o divizie de tancuri, a participat la războiul de Yom Kippur); a fost desemnat în cea mai înaltă funcţie rabinică din Israel de către o instituţie de stat formată din 150 de membri, rabini, judecători,preoţi, primari ai marilor oraşe, membri ai Knesetului şi şefi ai diferitelor comunităţi israeliene.
El are o importantă activitate cu iz politic, având întâlniri oficiale cu preşedinţii diferitelor state, primminiştri,cu lideri religioşi, şi ţinând cuvântări în parlamentele acestora, pe „temele politice importante ale lumii contemporane”. Este promotorul înfiinţării unui „nou ONU”, care să reunească lideri religioşi aparţinând tuturor confesiunilor religioase din lume, şi al cărei sediu să se înalţe la Ierusalim,în Israel. El îi recomanda preşedintelui Băsescu ca să numească ca ambasador al României în SUA„un foarte bun prieten al Israelului”. Yona Metzger doreşte să efectueze o vizită oficială la Bucureşti,însoţit de rabinul Shern Tov din SUA şi de rabinul Moshe Garelic de la Bruxelles.]»«Acest nou tip de sionism-mondialist îl are ca „demn” reprezentat pe aberantul israelian „român”Cezar Lazarovici din Tel-Aviv, care îl citează pe Brucan în privinţa faptului că România ar fi populată de „români proşti” şi afirmă că Nicolae Ceauşescu „a trebuit să moară fiindcă n-a respectat angajamentul faţă de evrei, refuzând să se mai împrumute de la FMI, Banca Mondială etc”.
Tot acest Lazarovici decreta, de la Tel Aviv: „România este grădina evreilor şi acolo vom făuri
noul stat Israel... Numai noi, evreii, suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentru că numai nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă”.
În teoriile sale, Lazarovici anticipează perspectiva unui exod masiv din Israel în România,
determinat fie de izbucnirea unui conflict armat, fie de impunerea restrângerii graniţelor Israelului.„Probabil, Cezar Lazarovici - scria A.I.M. - va părăsi oraşul Tel-Aviv când va începe conflictul şi vaveni în România să-şi scape pielea, la fel ca mulţi alţi evrei care, doar în sectorul 4 din Bucureşti, au umplut cutiile poştale ale blocurilor cu oferte, de genul: «Cumpărăm imobile pentru cetăţenii români stabiliţi în străinătate». Pentru cei interesaţi, firma se numeşte Ruset & Avram International Trad. Inc.S.R.L... C.L. greşeşte grav susţinând că evreii (de teapa lui) «vor injecta populaţia cu SIDA». Au şi
făcut-o!...”»«Aflat la Bucureşti, Netanyahu s-a întâlnit şi cu preşedintele Băsescu, făcând epocala declaraţie că: „Israel place România... Voi aveţi multă apă, noi puţină, noi avem mai puţin teren, voi aveţi mai mult... iar România se află doar la două ore de Israel” (discurs postat pe site-ul guvernului român), motiv pentru care a propus ca cele două ţări să aibă, în noiembrie 2011, la Ierusalim, o şedinţă comună a guvernelor lor, „pentru a discuta proiecte comune” în domeniile militar, energetic, agricultură, sănătate, infrastructură şi turism.»
După ce în perioada 8-9 iunie 2005, la Conferinţa OSCE privind antisemitismul de la Cordoba, ministrul de Externe Mihai-Răzvan Ungureanu s-a reîntâlnit în particular cu organizaţiile mondiale evreieşti ce îi sunt atât de dragi şi prietene (World Jewish Congress, European Jewish Congress,American Jewish Committee şi B'nai B'rith International), el şi-a aranjat o neobişnuit de lungă vizită oficială în Israel.
Ungureanu a efectuat intre 1-6 iulie 2005 o vizită record ca durată în Israel. Concomitent s-au semnat contracte cu firma israeliană Elbit System, căci pentru a marca vizita în Israel a genialului său ministru de Externe, România a „plătit tainul”: la începutul lunii iulie 2005, firma israeliană Ebit System anunţa semnarea cu IAR-Braşov a 2 contracte în valoare de 25 milioane USD; totodată, s-a semnat ridicarea taxelor pe importurile din Israel în România.
Locurile îi erau cunoscute ministrului în Israel, căci aici avusese „contacte culturale” în 1998 şi 1999, invitat să-şi ridice, doi ani la rând consecutiv, premiul Felix Rosen. „Noul ministru de externe al României, dl Mihai Răzvan Ungureanu - scria ziarul Ma'ariv din 15.02.2005 -, s-a întâlnit cu persoane din rândul evreilor care au fost surprinse de faptul că d-lui vorbeşte ebraica, urmare a studiilor făcute la Universitatea din Ierusalim. Dl Ungureanu şi-a făcut doctoratul în Istoria evreilor din România şi în urmă cu câţiva ani a venit în Israel pentru specializare.”
La Ierusalim, Răzvan Ungureanu era apreciat şi pentru implicarea sa în gestul României din
urmă cu câteva săptămâni, de a vota la ONU „împotriva internaţionalizării procesului de pace din Orientul Mijlociu, retrăgându-se din Comitetul Palestinian de la Naţiunile Unite, care se remarca prin decizii anti-israeliene, anual, în orice problemă şi în orice domeniu”, arăta Shalom, ministrul de externe israelian, adăugând: „Sper ca şi alte state să urmeze modelul României”. Se înşela însă.
Majoritatea statelor europene, şi nu numai, nu mai înghit de mult jocul planetar destabilizator
al Israelului şi al SUA. Că şi Israelul tocmai împotriva statelor europene are un colţ, rezultă din continuarea alocuţiunii publice a lui Silvan Shalom, ocazionată de prezenţa lui Ungureanu, exemplul cel bun de dat Europei:
„În ultimele luni s-au făcut auzite mai multe voci, în special în Europa, care spun că trebuie să fie stabilit un dialog cu organizaţia palestiniană Hamas. Trebuie amintit că aceasta nu este de fel o organizaţie politică şi democratică, şi nici una de caritate... România are de jucat un rol important în procesul de pace din Orientul Mijlociu.”
Ungureanu îi răspunde: „Intenţia noastră este să reconsiderăm relaţia cu Ierusalimul, astfel
încât parteneriatul nostru să fie viabil, cu efecte politice şi rezultate economice şi culturale de
asemenea...; Mediul de afaceri din România are nevoie de o prezenţă mai solidă a investiţiilor israeliene”.
Dar miza majoră a vizitei era faptul că în octombrie 2005 România urma să deţină preşedinţia Consiliului de Securitate al ONU, exercitată de ministrul de externe român, iar acest consiliu urma să aibă un cuvânt important de spus în contenciosul palestiniano-israelian, evreii sperând ca trupe româneşti sub egida ONU, favorabile lor, să fie instalate în teritoriile palestiniene, după retragerea israeliană.
Ungureanu, un pasionat filo-iudeu, declara chiar că „rolul de arbitru în procesul de pace
israeliano-palestinian nu este un zbor prea înalt pentru România... ne asumăm acest rol de mediator,
bineînţeles pe măsura capacităţilor noastre”. Militare?
El a fost însoţit de cea mai numeroasă delegaţie deplasată vreodată de Ministerul de Externe
român, ca şi de soţia sa, evreica Daniela. Vizita a demarat propriu-zis, strict oficial, de luni 4 iulie,
ziua naţională a SUA, ceea ce a venit, simbolic, să indice încă o dată direcţia angajării mondiale a
clasei politice româneşti.
Ungureanu s-a întâlnit cu Silvan Shalom, ministrul de Externe israelian, cu preşedintele
Israelului Moshe Katsav şi cu vicepremierul Shimon Peres, după ce mai întâi se întâlnise „din
întâmplare” (un aranjament secret răsuflat) cu un lider sionist, într-o locaţie de lângă Zidul Plângerii
(Templul lui Solomon).
Tot pe 4 iulie, Ungureanu semnează un Memorandum de Înţelegere cu Silvan Shalom
(memorandum secret dintre ministerele de externe ale celor două ţări) şi ţin împreună o conferinţă de
presă. Ei hotărăsc că România are nevoie de masive investiţii israeliene.
Ca şi pe americani, Ungureanu îi zorea pe israelieni să acapareze felii din economia românească
(ceea ce voiau şi ei) cât mai este timp, înainte de integrarea europeană a României (deloc paradoxal,
tocmai un astfel de comportament al guvernanţilor români ar fi putut să ne îndepărteze de momentul
integrării europene).
Ungureanu mai spunea că a venit în Israel să prezinte performanţele şi rezultatele României în
„lupta împotriva anti-semitismului”, în timp ce Silvan Shalom admitea că România este de departe
statul european cel mai activ în combaterea „anti-semitismul”, urmând ca România să inducă
această atitudine şi Europei. El putea spune la fel de bine, că România este de departe statul
„european” ce serveşte cel mai fidel interesele Israelului, urmărindu-se a fi folosită astfel şi în
structurile europene, în care să intre ca un cal troian.
În tot timpul acestei vizite, M.R. Ungureanu a încheiat mai multe acorduri de colaborare cu statul
Israel, prin care România se angajează faţă de Statul evreu la: „Mai putină birocraţie şi un climat
investiţional mai favorabil”. De cele mai multe ori când „investitorii străini” au cerut autorităţilor
române „eliminarea birocraţiei”, cereau de fapt condiţii privilegiate şi eludarea etapelor sau
procedurilor legale în ceea ce îi priveşte.
Timp de mai bine de o oră Ungureanu şi Ehud Olmert au discutat numai despre cum să dezvolte
afacerile „bilaterale”. Soluţia a fost găsită de Olmert, care a propus crearea unui „fond românoisraelian
de investiţii pentru cercetarea şi dezvoltare în domeniul IT”.
Mai multe momente ale vizitei au fost considerate penibile pentru Ungureanu de către presa
românească. Astfel, la Knesset (Parlamentul israelian), el a fost primit iniţial de către vicepremierul
Peres ca o slugă, la bufetul instituţiei, în timp ce israelianul mânca împreună cu mai mulţi deputaţi şi
cu fostul premier laburist Ehud Barak. „Un alt moment penibil pentru ministrul român de Externe -
scria presa -, care, altfel, a avut parte de primiri excelente pe la toţi oficialii israelieni care îl întâmpină
cu apelativul de «prietene», a fost primirea în Knesset, la dezbaterile parlamentare. În sala dezbaterilor
nu se aflau decât vreo cinci deputaţi din cei 120...”.
Reuven Rivlin, preşedintele Knesetului, i-a atras însă atenţia lui Ungureanu că în parlamentul
evreu pot fi întâlniţi mulţi deputaţi „de origine română”. Oricum, israelianul a apreciat pozitiv faptul
că în România, prin noua lege, românii care negă Holocaustul sau cei care se manifestă ca
„antisemiţi” vor face 5 ani de închisoare, ca şi faptul că România şi-ar fi recunoscut oficial
vinovăţia de participare la Holocaustul antievreiesc. Dar pentru a-i certa în continuare pe
„prietenii” români, Rivlin i-a reproşat lui Ungureanu că este totuşi prea mică comunitatea evreiască
din România faţă de cei „1.900 de ani de existenţă a evreilor pe pământ românesc”.
Tot în 4 iulie, în încheierea zilei, Ungureanu a ţinut şi o conferinţă la Universitatea Ebraică din
Ierusalim pe aşa-zisa temă „Facing History: Romania and Holocaust, pentru a le arăta evreilor că şi
noul guvern român este obedient străinilor ce au rescris istoria românilor, murdărindu-i. O altă
„prelegere pe probleme de politică externă”, Ungureanu a ţinut-o la sediul „prestigiosului” Consiliul
pentru Afaceri Externe (C.F.R.) din Ierusalim, instituţie mondialistă şi oligarhică a SUA.
Îndrăgostit de rădăcinile iudaismului, ministrul Ungureanu şi-a întins la maximum şederea în
Israel, astfel încât, dincolo de multele sale întâlniri, să-şi adape şi setea mistică. Aşa că, chiar de luni 4
iulie, de dimineaţa, el s-a dus prin cetatea veche a Ierusalimului. Aici a fost întâmpinat cordial de
Nathan Rabinovici, rabinul de la Hakotel Hamaaravi („Zidul Plângerii” -Templul lui Solomon) cu
care s-a întreţinut despre istoricul acestui loc „de o importanţă simbolică deosebită”.
„Ministrul Ungureanu - scria T. Solomovici - a atins cu ambele mâini pietrele Zidului Plângerii.
L-am auzit pe rabin spunându-i ministrului «Ai atins cu mâinile esenţa vieţii!», apoi rabinul i-a oferit
cadou albumul Atingând pietrele sfinte”. Ministrul român a fost apoi invitat să viziteze tunelurile şi
pasajele secrete săpate sub Zidul Plângerii în epoca antichităţii iudaice. [Conversaţia lui Ungureanu cu
rabinul s-a purtat în ebraică!, de când a fost numit însă premier, în 2012, M.R. Ungureanu a ascuns,
însă, că ar vorbi ebraica.] „Să umbli prin aceste tuneluri - comenta Solomovici - săpate sub Muntele
Templului nu-i e dat fiecărui muritor; subsemnatul trăieşte de 40 de ani în Israel dar abia acum [însoţindu-
l pe Ungureanu] i s-a oferit ocazia ... Drumuri subterane începute încă de constructorii
Templului Regelui Solomon şi extinse pe vremea Regelui Irod. Rabinul Zidului Plângerii i-a propus
ministrului român să viziteze şi o Ieshiva (şcoală religioasă) aflată în preajma Zidului Plângerii. Vizita
nu era fixată în program, dar ministrul a fost de acord. Wohl este cea mai importantă Ieshiva din zecile
de şcoli unde zeci de mii de elevi religioşi învaţă Tora. Într-una din sălile de învăţătură a avut loc o
lungă convorbire între mentorul religios al Ieshivei, marele rabin Mordehai Eilon, preşedintele
mişcării sioniste Bereshit („Facerea”), şi ministrul de Externe al României, Răzvan Ungureanu...”.
Evreii pretind azi că acţionează pentru integrarea României în Uniunea Europeană. De ce tocmai
ei, şi cum o pot face, ce mai contează să ne explice? Afirmaţia o făcea, la începutul lui 2005, o
”somitate” a diplomaţiei israeliene, avocatul Meir Rosenne, un activ sionist şi colaborator al Mossadului,
fost director în ministerul de Externe israelian şi fost ambasador al Israelului în Franţa şi SUA.
Declaraţia lui Rosenne [interviul acordat de Meir Rosenne lui Vlad Nistor la postul Realitatea Tv,
pentru emisiunea „Proiect: România”, difuzată în februarie 2005. Având numele iniţial de
Rosenbaum, Meir Rosenne are o activitate oficială de 41 de ani în serviciul statului Israel (a fost chiar
şi consilierul celebrului general Moshe Dayan) şi are dublă cetăţenie, română şi israeliană, ocupânduse
în România de organizarea unor structuri de legătură cu statul Israel.] era făcută chiar imediat după
ce în ianuarie-februarie descinsese la Bucureşti marea delegaţie evreiască mondială, în frunte cu B'nai
B'rith-ul.
Meir Rosenne susţinea că, atât Israelul cât şi comunitatea evreiască internaţională, sunt foarte
mulţumite de guvernanţii români şi de atitudinea generală a României privind problemele şi cererile
evreieşti. El nu uita să dea, ca exemplu, recunoaşterea de către România a vinovăţiei sale privind
participarea la Holocaustul anti-evreiesc, ceea ce creează un precedent unic, ce poate fi pretins şi altor
state, România devenind astfel un exportator de „real-semitism”. În egală măsură, Rosenne transmitea
satisfacţia Israelului pentru exemplara legislaţie română de pedepsire cu închisoarea a
xenofobilor, a „manifestărilor anti-semite” şi a celor ce „neagă Holocaustul”.
Atât timp cât Israelul ocupă un loc de vârf (mascat, dar ştiut) ca „investitor” în economia
românească, el înţelege oportunitatea de a intra în economia europeană odată cu România, în
segmentele de producţie rezervate acesteia. Aşa se face că multe dintre organizaţiile evreieşti s-au
grăbit să susţină declarativ integrarea României în Uniunea Europeană. Astfel, Adunarea Generală
Extraordinară a Congresului Evreiesc European adopta în februarie 2006, la Viena, o „rezoluţie în
favoarea integrării României în UE la 1 ianuarie 2007”, ceea ce pare, totuşi, şi un fel de praf în ochi
aruncat autorităţilor române.
Pe de altă parte, însă, Israelul ar fi putut pierde alte avantaje odată ce România intra în Uniunea
Europeană. E vorba în primul rând de problema despăgubirilor pe care România, odată ce şi-a
recunoscut oficial vinovăţia, întărită chiar de Traian Băsescu, trebuia să le plătească Israelului pentru
„participarea la Holocaust”, căci la începutul anului 2001 Parlamentul European a hotărât să se
pună capăt cererilor evreieşti de despăgubire să nu se mai efectueze noi plăţi. Dar evreii s-au
priceput întotdeauna să obţină plăţi mascate (în diverse alte avantaje) de la politicienii europeni.
Moishe Arye Friedman, rabinul şef iudeo-ortodox al Austriei, susţine că Austria, a cărei clasă
politică este în bună măsură racolată de serviciile israeliene, a continuat totuşi să facă plăţi mascate:
„Relaţia austriaco-israeliană nu are nimic de a face cu relaţia austriaco-evreiască. Trebuie să se facă
distincţia dintre evrei şi Israel, ceea ce nu fac cei care vor cu orice preţ să împiedice orice critică adusă
Israelului. Dacă austriecii ar şti ce s-a întreprins pentru reîntoarcerea ambasadorului israelian [Israelul
îşi retrăsese ambasadorul din Austria, ca protest împotriva câştigării alegerilor de formaţia naţionalistă
a lui Haider], şi anume împotriva intereselor Austriei, ar exista un cutremur politic. Nici un guvern
austriac nu s-a lăsat până acum atât de tare şantajat ca regimul Schussel. In special doamna ministru
Gehrer s-a făcut sluga intereselor sioniste. Doamna ministru Gehrer abuzează de banii
contribuabililor austrieci pentru instituţii îndoielnice ale Comunităţii de cult israelite, precum şcolile
sioniste în care se prepară hrana spirituală pentru coloniştii violenţi din Palestina. Asta este fără
îndoială ilegal în cadrul Uniunii Europene. După hotărârea Parlamentului [European] de la începutul
anului 2001, de a se pune capăt cererilor [evreieşti] de despăgubire şi de a se mai efectua noi plăţi,
doamna ministru Gehrer i-a supus la presiuni pe aleşii statului, pentru a efectua în continuare plăţi la
dispoziţia sa, ceea ce contravine vădit intereselor naţionale ale Austriei. Pe termen îndelungat, această
politică poate duce Austria la ruină. Ar fi mai bine ca ambasadorul israelian să rămână la el acasă.
Odată cu el ar veni şi alţi agenţi secreţi ai Mossad-ului în ţară, care au participat şi până acum la acte
criminale”. (Moishe Arye Friedman în Zur Zeit nr.48/2003, reprodus în română în Puncte Cardinale).
În timp ce americanii par a fi total cuceriţi de evrei, altfel pare a sta situaţia în Europa, unde
sondajul de opinie realizat sub egida Comisiei Europene, arată că 59% dintre europeni consideră statul
Israel drept cel care „ameninţă cel mai mult pacea lumii”. (În Austria, Germania sau Franţa, sondajul
de opinie indica aproape 70% din populaţie ca având această opinie.) „Stânjenite” de acest rezultat,
oficialităţile de la Bruxelles s-au grăbit să precizeze că întrebarea a fost inclusă în sondaj fără aprobarea
lor, dar n-au contestat că răspunsurile exprimă tendinţa reală a opiniei publice europene.
Asemenea semnale, de neprietenie, apar şi în rândul clasei politice europene. Astfel, la 3
octombrie 2003, la festivitatea consacrata celei de-a 13-a aniversări a reunificării Germaniei, deputatul
creştin-democrat Martin Hohmann, rostea un discurs în care justifica, oarecum Holocaustul,
catalogându-i şi pe evrei drept „popor vinovat”, dat fiind rolul multora dintre ei în revoluţia bolşevică
din Rusia („atât infractorii naţional-socialişti, cât şi infractorii bolşevici au fost oameni care s-au
depărtat de Dumnezeul poporului lor, fie ei creştini sau evrei”, spunea Hohmann), şi revendica
„dreptul la indulgenţă” pentru poporul german.
După o lună, la presiunea organismelor evreieşti, Hohmann a fost exclus din grupul parlamentar
al Uniunii Creştin-Democrate, păstrându-şi însă locul în Bundestag (parlamentul german). El a primit
chiar felicitări pentru curajul său din partea generalului Reinhard Gunzel, comandantul forţelor
speciale ale armatei germane, după care generalul a fost şi el trecut rapid în retragere, dar solidaritatea
sa, cât şi întârzierea creştin-democraţilor de a-l sancţiona pe Hohmann, „arată că răul este mai întins
decât s-ar fi crezut”, scria publicaţia Suddeutsche Zeitung, care adăuga că „cel mai rău este că
asemenea declaraţii intră în rezonanţă cu noul val de antisemitism global”.
Chiar şi rabinul-şef Friedman din Austria îl susţinuse pe deputatul german: „Hohmann are
dreptate deplină cu declaraţia sa... Este grav că în Germania nu-ţi poţi exprima părerea critică vis-a-vis
de Israel, de sionişti sau de bolşevicii de origine evreiască, apostaţi de la credinţă. Amintesc doar de
mult apreciatul politician german şi, fost ministru de Externe, Jurgen Mollemann, care, din pricina
declaraţiilor sale cinstite, echilibrate şi documentate despre politica jignitoare a Israelului împotriva
tuturor rezoluţiilor ONU, nu numai că s-a împotmolit politic, dar a fost, după toate probabilităţile
omorât cu sânge rece...”.
Controlarea serviciilor israeliene ce acţionează în Europa este adesea ineficient, iar politicienii au
învăţat lecţia să nu îşi mai exprime întotdeauna gândurile într-un mod prea articulat. Totuşi, serviciile
secrete israeliene nu obosesc în a împânzi continentul cu agenţii săi. Mossad-ul a şi recunoscut, de
fapt, că l-a spionat pe omul politic austriac Jorg Haider cu ajutorul celui mai apropiat colaborator al
său, Peter Sichrovski (evreu vienez, fost secretar general al Partidului Libertăţii, partidul lui Jorg
Haider). Mossadul l-a urmărit pe Haider pentru a afla informaţii despre „contactele acestuia cu
dictatorii din lumea arabă”. Timp de cinci ani, Sichrovski i-a purtat sâmbetele lui Haider, declarând
recent că „a vrut doar să ajute Israelul”.
Sentimentele populare cunosc în Europa răbufniri de genul celor descrise în raportul
„Manifestări de antisemitism în Uniunea Europeană” alcătuit în 2003 la cererea Observatorului
European asupra Rasismului şi Xenofobiei, organism al Uniunii Europene, în care se arăta că, „în contextul
mitingurilor pro-palestiniene sau împotriva globalizării [din Europa], critica Israelului este
articulată pe stereotipuri ce produc adesea o combinaţie de idei antisioniste şi antiamericane, factori
importanţi în constituirea unei ambianţe antisemite în Europa. [Ulrich Beck, profesor de sociologie la
Universitatea din Munchen, credea să depisteze, în Le Monde, „o viziune selectivă” la politicienii,
mass-media şi opinia publică din Europa, care condamnă mai degrabă duritatea israeliană, în timp ce
atentatele sinucigaşe ale palestinienilor sunt privite ca acte ale disperării. Dacă în timpul războiului de
6 zile din 1967, Israelul avea o imagine europeană pozitivă (cea a lui David în lupta cu Goliat), astăzi
imaginea s-a inversat, iar simpatiile par să încline de partea palestinienilor, din cauza evidenţei că
politicile guvernamentale israeliene sunt prea puţin favorabile procesului de pace.] Israelul este
înfăţişat ca o putere capitalistă şi imperialistă, «lobby-ul sionist» şi Statele Unite sunt descrise ca
actori diabolici în conflictul din Orientul Mijlociu, exersând o influenţă negativă asupra mersului
lumii”. Cercetătorii mai constată şi revenirea la europeni a unor „clişee antisemite”, precum „evreii
controlează totul prin banii lor”, vechi şi persistente de mai bine de un secol, deşi, tocmai pentru a
preveni menţinerea acestor „clişee”, evreii de azi nu mai acţionează de mult făţiş în economie,
preferând să stea în spatele unor fonduri sau trusturi financiare transnaţionale sau al unor firme offshore,
deţinând uneori, indirect, importante participaţii chiar şi în mari companii europene.
Comparativ cu o astfel de Europă, sceptică la adresa evreilor, în general, şi critică la adresa
Israelului, în special, România este un monument de candoare şi toleranţă. Aruncată într-o sărăcie
anacronică, majoritatea românilor, preocupată cu munca fizică intensă, adesea pe la străini, nici
nu mai realizează starea de înstrăinare economică a ţării lor şi nici manipularea întregii ţări şi a
destinelor populaţiei autohtone pentru interesele străine naţiunii. Media românească, obedientă şi
slugarnică faţă de ce nu este românesc, se fereşte chiar să folosească cuvântul evreu („nu poţi folosi
cuvântul evreu, căci poţi fi condamnat de antisemitism”, spunea Cristian Tudor Popescu, şeful
Clubului Român de Presă într-o emisiune televizată), iar „elitele culturale” sunt formate cel mai
adesea din oportunişti dornici de a-şi vinde conştiinţa unui stăpân cu cât mai mulţi bani, de regulă şi
acela străin. Clasa politică însăşi este perfect controlată, astfel încât să nu ajungă la putere decât aceia
ce corespund aşteptărilor dinspre SUA şi Israel. Aşa a ajuns România „cel mai bun prieten al Israelului,
după SUA”, motiv pentru care, cum arătau oficialii israelieni în timpul vizitei ministrului de
Externe Ungureanu, România va aduce în Europa un „model” comportamental faţă de lumea
evreiască.
In această idee, la începutul lui 2006 rabinul Evimatusol de la Bruxelles, care coordonează
Centrul Evreiesc de pe lângă Uniunea Europeană, ar fi făcut „eforturi” pe lângă politicienii europeni
în sprijinul susţinerii integrării României în UE, în ianuarie 2007, după care s-a deplasat în SUA la
întâlnirea anuală a Comitetului Israeliano-American pentru Afaceri Publice din martie 2006, unde s-a
adoptat politica pe termen mediu şi lung a lobby-ului israelian în Statele Unite, şi unde România a fost
invitată să se alăture lobby-ului evreiesc din SUA, în calitate de ţară prietenă a Israelului. Interesul
acordat României a venit de la Rabinul Şef al Statelor Unite ale Americii, precum şi de la
vicepreşedintele american, Dick Cheney (prezenţa vicepreşedintelui american a venit ca un semnal de
susţinere a cauzei israeliene), congresmeni şi oameni politici din Washington. Tom Lantos, senatorul
evreu care conducea Comisia pentru Drepturilor Omului în Congresul SUA este cel care a cerut
personal României să se alăture acestei organizaţii de lobby evreiesc, în calitate de ţară prietenă, iar
directorul pe Europa al organizaţiei i-a făcut o invitaţie indirectă preşedintelui Băsescu, pentru ca în
anul 2007 să „ţină o alocuţiune în cadrul conferinţei”.
Dacă am văzut care era imaginea populară a Israelului în Europa, ar trebui să vedem care era
aceasta la acei români naţionalişti care nu se lasă amăgiţi de demagogia oficială, în timp ce israelienii
ne promiteau integrarea europeană. Astfel, în ultimele zile ale anului 2005, Internetul românesc lansa
în dezbatere, subiectul „Un Israel în... România”, plecând de la APELUL lansat de prof. univ. Ion
Coja în numele Uniunii Vatra Românească şi al Ligii pentru Combaterea Antiromânismului (LICAR)
ce denunţă existenţa unui „proiect de încetăţenire şi strămutare în România a unui milion de
evrei, fără ştirea şi fără acordul poporului român”, dar şi de la declaraţiile preşedintelui iranian
Ahmadinejad, ce sugerase ca statul Israel să se mute în Europa, dacă europenii îşi recunosc vinovăţia
de Holocaust anti-evreiesc.
„APELUL, adresat oamenilor de bună credinţă din lumea întreagă, guvernelor şi organizaţiilor
internaţionale, dezvăluie şi strategia acestui proiect care ar urma să se desfăşoare potrivit următorului
plan:
1. Cu concursul guvernelor de după 1990 şi al principalelor mijloace de informare în masă (ziare,
posturi radio-tv) din România, care cenzurează toate ştirile şi informaţiile tangente la acest subiect,
încetăţenirea evreilor se face în secret, în cea mai mare taină;
2. În prima fază, evreii încetăţeniţi nu se grăbesc să se instaleze în România, dar au grijă să
cumpere valorile imobiliare (apartamente, case, terenuri, spaţii comerciale, de producţie etc.)
accesibile. De câţiva ani buni, piaţa imobiliară din România a devenit monopolul unor firme evreieşti.
3. La început, se vor stabili în România evreii în vârstă, motivând că vin să-şi trăiască ultimii ani
de viaţă în România, să-şi cheltuiască pensia în România, ceea ce pentru mulţi români naivi va face
suportabilă şi chiar tentantă ideea «revenirii» evreilor în România.
4. Ulterior, când se va împlini numărul (un milion) de evrei care şi-au luat a doua sau a treia
cetăţenie în România, iar controlul evreilor asupra instituţiilor publice din România va fi deplin, evreii
vor veni cu toţii «acasă», în proprietăţile lor, fără să existe nici un temei legal pentru a li se interzice să
devină astfel o minoritate etnică suprapusă întregii societăţi româneşti. Aşa zisul «stat de drept» va
considera că invazia evreilor este perfect legală.
5. În felul acesta se ajunge la situaţia din 1939, când circa două milioane de evrei alcătuiau
minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul,
finanţele şi industria din România. Procedeele necinstite folosite de cei mai mulţi evrei pentru a
ajunge la acest statut de privilegiaţi îi făcuseră pe evrei să devină minoritatea etnică cea mai
primejdioasă şi mai greu de suportat, mai antipatică, pentru toţi ceilalţi locuitori ai României.
6. Scopul final al proiectului Israel în România este instituirea unui control deplin asupra
României şi deposedarea în fapt a românilor de teritoriul lor naţional. Beneficiind de experienţa
căpătată în Palestina, liderii evrei au adoptat pentru România o strategie diferită, mult mai subtilă, mai
ingenioasă, dar cu acelaşi tel: uzurparea drepturilor pe care românii le au în ţara lor şi asupra ţării lor.
Aproape toate evenimentele şi fenomenele petrecute în România după 1990 au contribuit la
desfăşurarea acestui proces de uzurpare treptată a drepturilor românilor, afirmă documentul lansat de
dl. prof. Coja. Între acestea:
1. Depopularea României prin:
(a) plecarea în străinătate a câtorva milioane de şomeri români. Prin legi şi măsuri aberante,
aceştia sunt determinaţi să nu se mai întoarcă în România;
(b) încurajarea tinerilor să emigreze definitiv din România, guvernanţii noştri nefiind deloc
preocupaţi să le ofere tinerilor vreo speranţă că s-ar putea realiza în România;
(c) descurajarea familiei şi a natalităţii. În mod vizibil, cei vizaţi sunt majoritarii, românii;
(d) prăbuşirea sistemului de sănătate, a asistenţei medicale pentru copii în mod special;
(e) declinul sever al nivelului de trai;
(f) propaganda anti-românească, antinaţională, la care este angrenată toată mass-media, urmărind
descurajarea şi deprecierea sentimentului naţional, a ataşamentului la valorile româneşti, la viitorul
neamului românesc;
2. Aşa-zisa democratizare a României şi aşa-zisul pluralism politic instituit după 1990, prin
care asupra Parlamentului României şi a vieţii politice s-a instaurat un veritabil monopol exercitat de
câteva partide, toate provenite din grupul de conspiratori care au organizat aşa-zisa Revoluţie din
Decembrie 1989...
3. Aşa-zisa privatizare, care a diminuat drastic potenţialul economic al României prin
distrugerea sau înstrăinarea bunurilor. Privatizarea nu s-a făcut în beneficiul celor care, prin truda şi
talentul lor, au acumulat imensele bogăţii deţinute de statul român în 1990, ci economia României s-a
privatizat în beneficiul unor firme străine, cele mai multe aflate în proprietatea de facto a unor evrei;
4. Acuzaţia de holocaust adusă românilor. Intens susţinută mediatic, acuzaţia de holocaust
urmăreşte inducerea în mintea românilor, în mentalul comunitar, a unui sentiment de vinovăţie
naţională faţă de evrei, sentiment care să-i determine pe români să accepte imigrarea în România a
sute de mii de evrei ca pe o şansă de a-şi răscumpăra astfel greşelile trecutului, crimele săvârşite de
părinţii noştri... Crime imaginate de strategii sionismului, niciodată săvârşite de români.”
„S-au produs alţi paşi mai departe, în aceeaşi direcţie şi în mare taină, printre care şi
încetăţenirea a sute de mii de evrei. Aceştia, sute de mii de evrei, azi nu mai au nevoie de niciun acord
bilateral ca să descindă în România şi nici de cazarea oferită de guvernul român. Guvernul român le-a
oferit acestor evrei posibilitatea să-şi cumpere care un apartament, care o vilă, care mai multe... Unii
zeci de hectare de teren, alţii sute sau chiar mii de hectare... Ei sunt acasă aici, în România, fără ca noi
să ştim, fără să fim întrebaţi, fără să ni se ceară voie! Şi mai ales fără să ştim exact câţi evrei sunt în
România! În nicio ţară numărul exact al evreilor nu este cunoscut...”
„Sau, soluţie inedită, dar deja pusă în aplicare, un mare număr de evrei urmează să capete a doua
cetăţenie în ţările din Est Europa, de care să nu se folosească deocamdată prea mult. Până la noi
ordine... Liderii evreimii mondiale au declanşat deja acest proiect, devenit deja proces în plină
desfăşurare. Totul se petrece însă cu mare discreţie, propriu zis în secret, cu concursul trădător de ţară
al autorităţilor, al clasei politice în frunte cu preşedinţii ţării de care am avut parte după 1990.” [prof.
univ. dr. Ion Coja: România, colonie a Israelului? (2010)]
Că nu numai recuperările (retrocedările) îi interesează în România pe evreii de aiurea, ci şi
cumpărarea pământului românesc o dovedeşte site-ul www.romania-israel. com, care în postarea din
15 februarie 2006 arăta „paşii ce trebuiesc parcurşi de un investitor mic sau mijlociu, care doreşte să
cumpere pământ în România... Deşi pământul românesc nu poate fi achiziţionat de către cetăţeni
străini, acest impediment poate fi rezolvat prin înfiinţarea unei firme româneşti (care poate fi sută la
sută deţinută de străini) în numele căreia poate fi achiziţionat terenul... Restricţia privind proprietarul
terenului se referă doar la acesta în sine, clădirile sau alte structuri care se află pe acest teren nefăcând
parte din aceste restricţii... Astfel străinii pot achiziţiona clădiri cât şi dreptul de folosinţă asupra
terenului pe care se află clădirile în numele lor”. În final, site-ul israelian recomanda pentru achiziţia
de terenuri şi clădiri din România serviciile firmei Rubin Meyer, Doru & Trandafir din Bucureşti,
firmă afiliată la casa de avocatură evreiască Herzfeld & Rubin din New York.
Oricum, în România există de ani buni deja zeci de agenţii imobiliare evreieşti, iar israelienii şi
britanicii sunt în topul „cumpărătorilor de case” de vacanţă în România, îndeosebi pe Valea Prahovei.
Faţă de această subită pasiune a străinilor pentru pământurile româneşti, ca şi faţă de realitatea
înstrăinării economiei româneşti, analiştii au început să rostească din ce în ce mai apăsat şi mai des
cuvântul... „colonizare”.
O făcea şi renumitul economist Constantin Cojocaru, care reamintea definiţia coloniei, ce
desemnează o ţară în care a fost, printre altele, instaurată şi „privarea, totală sau parţială, a populaţiei
autohtone de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, însuşirea de către metropola (străini-n.n.) a celei mai mari
părţi a venitului naţional”.
România nu este bineînţeles singurul stat european ale cărui proprietăţi sau sectoare economice
sunt preluate în secret de către evrei în ultimii ani. O spunea chiar preşedintele Israelului Shimon
Peres: „Cumpărăm Manhattan-ul, cumpărăm Ungaria, cumpărăm România şi cumpărăm Polonia... Cu
talentul, relaţiile personale şi dinamismul nostru ajungem aproape peste tot” (din discursul
preşedintelui israelian la adunarea anuală a Asociaţiei Birourilor de Comerţ din Israel, din 2007).
Ca parcă a-şi confirma preşedintele, miliardarul israelian declara în iulie 2011, la Bucureşti, că
are în jurul capitalei româneşti zeci de mii de hectare de teren pe care încă nu construieşte, ci face
agricultură, dar deţine şi un luxos complex rezidenţial pentru expaţi, Oxford Gardens. Şi trustul
israelian Engel East Europe a cumpărat în ultimii ani terenuri de cca 300 milioane euro în Bucureşti,
Cluj-Napoca şi Braşov.
Redobândirea cetăţeniei române cu stabilirea domiciliului în România de către evreii de
aiurea, dar mai ales din Israel, a continuat şi în 2005. Chiar şi vizita ministrului Ungureanu în Israel
din 2005 era precedată de o Hotărâre de Guvern în acest sens (H.G. nr.633 din 29 iunie 2005). [Din
care spicuim câteva nume: David-Cuperman Maria, fiica lui David Haim şi Libuţă, cetăţean israelian,
cu domiciliul în Israel, Rishon Le Zion; Elias Alida Maryliss, fiica lui Elias Haim şi Frederica,
cetăţean francez; Peled Edna, fiica lui Grumberg Nathan şi Iudith, cetăţean israelian, cu domiciliul în
Israel, Tel Aviv; Schifter Alon (Richard) de 43 de ani, fiul lui Schifter Jony şi Anuţa, cetăţean
israelian domiciliat în Israel, Ganey Yehuda (împreună cu copii săi minori Schifter Ben şi Schifter
Tom Yaakov); Vaisman Valdi-Laurian, fiul lui Vaisman Alfons şi Elisa, cu domiciliul în Israel, Kfar-
Saba; Weinberg Iancu, fiul lui Weinberg Leon şi Paulina, cetăţean israelian, Natania; Galmard Julien,
fiul lui Goldman Mania-Zalman şi Estera, cetăţean francez.] Este vorba despre sute de mii de astfel
de cereri (în 2003 doar cca 20 de mii de cereri, dar, din 2005 numărul lor a crescut continuu).
Nu trebuie uitat însă că Uniunea Europeană, în laboratoarele secrete ale apariţiei şi creşterii sale,
nu este numai o construcţie economică, ci şi una (sau mai ales una) politică. Chiar dacă mulţi cred că
văd în ea latenţa Marii Europe plănuite de nazismul lui Adolf Hitler, ea are totuşi şi o puternică şi
recunoscută componentă masonică (care a ieşit recent la iveală odată cu încercarea adoptării
constituţiei anti-creştine a Uniunii), chiar şi dacă ar fi să ne uităm numai la stelele în cinci colţuri ce-i
compun sigla. Întrebarea este cât este de masonică, şi când va înceta de a mai fi?
[Referitor la caracterul anticreştin impus de forţele masonice noii Constituţii a Uniunii Europene,
revista Francmasoneria scria acum câţiva ani: „Când România va intra în UE, ea nu va mai avea
nevoie de referendum. Votând Constituţia României [referendumul din 2003 a fost fraudat pe faţă de
către puterea PSD-istă], românii au votat că sunt de acord cu Constituţia UE încă înainte de a intra în
UE (!) şi chiar înainte de a exista o Constituţie UE (!!). Românii sunt cel mai manipulat popor
[european]. Deşi românii au cea mai mare încredere în Biserică, reprezentanţii ei nu au ştiut să-i
prevină pe credincioşi, ci i-au îndemnat să meargă să voteze („cum îi îndeamnă conştiinţa”, dar în
necunoştinţă!). Surse neoficiale de la Vatican (prelaţi) au afirmat că foarte puţini lideri ai Europei de
azi s-au arătat dornici de a sprijini creştinismul, dovedind încă o dată legăturile sau apartenenţa lor la
grupările oculte masonice. Prelaţii de la Vatican arăta că prin această lovitură dată creştinismului,
masoneria demonstrează încă o dată caracterul său profund anticreştin”.]
Dacă structurile masonice o vor controla, mai devreme sau mai târziu, inevitabil, ea se va pune la
picioarele iudaismului, indiferent de opinia cetăţenilor ei, indiferent de părerea masonilor de rând.
Pentru aceasta îşi vor da mâna cele două curente politice ale iudaismului (astăzi mai degrabă
complementare decât opuse): mondialismul şi sionismul.
A devenit evident că Israelul doreşte privilegiul intrării libere pe piaţa Uniunii Europene, ceea ce
echivalează, de fapt, cu statutul de membru al UE, dar fără a avea şi obligaţiile unui astfel de statut -
ce i-ar diminiua sau dizolva autoritatea statală - şi fără a cotiza la fondurile comune europene.
România cotizează peste 1 miliard euro pe an către Uniunea Europeană fără a primi în schimb
decât câteva sute de milioane ca fonduri de dezvoltare, dar Israelul profită net de pe urma afacerilor
sale româneşti, cum arăta un comunicat oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie România-Israel
(C.C.I.R.I.): „Intrarea României în Uniunea Europeană a impulsionat în mod substanţial economia
israeliană...”.
Această nouă apropiere a cetăţenilor evrei de România este facilitată şi de apariţia unei serii de
acorduri validate ca legi, ce angajează România faţă de Israel, după 1989. Iată câteva, reprezentative:
1. Acordul pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Ierusalim la 2
septembrie 1991 de Eugen Dijmărescu (ministru al Economiei şi Finanţelor) şi ministrul de Externe la
Israelului, David Levy, în timpul vizitei în Israel a preşedintelui Iliescu (care avea să şi ratifice
Acordul prin Decretul 173 din 29.07.1992). Acordul, menit să protejeze şi favorizeze investiţiile
israeliene în România, acordă Israelului, cf. art.3, „Tratamentul naţiunii celei mai favorizate”,
acordându-i acestuia despăgubiri pentru pierderi (art.4), garantându-i transferurile valutare (art.6), ca
şi asigurarea că eventualele diferende vor fi judecate de Tribunalul Arbitrai (care, întâmplător!, în
România este subordonat Camerei de Comerţ, instituţie controlată efectiv de către etnici evrei, încă de
la înfiinţare). Trebuie spus că acordul este folositor numai israelienilor, căci românii nu prea au firme
în Israel.
2. La 3 august 1998, la Ierusalim, Radu Vasile semnează cu Benjamin Netanyahu Acordul
pentru cooperare în domeniul agriculturii, ce ar deschide calea unor proiecte israeliene în România,
îndeosebi producerea de sisteme de irigaţii, cultivarea terenurilor şi creşterea animalelor.
3.1 Acordul dintre ministerele Apărării din România şi Israel privind cooperarea în domeniul
militar s-a semnat la Bucureşti la 29 mai 2000 la Bucureşti, şi consfinţea realitatea că România este
principalul client al firmelor israeliene privind tehnica militară, principala beneficiară fiind Elbit
Systems din Israel, dar adaugă şi cooperarea în „organizarea armatelor”, achiziţionare de echipament
militar şi de apărare, ca şi controlul civil al traficului aerian.
3.2 În 9.03.2006 a fost semnat la Bucureşti şi „Acordul între România şi Israel privind
cooperarea militară”, în timpul vizitei oficiale a ministrului israelian al Apărării, Shaul Mofaz, care sa
întâlnit cu preşedintele Traian Băsescu şi cu membrii ai guvernului. Acordul stabileşte planificarea şi
conducerea acţiunilor militare comune, „managementul spaţiului aerian” românesc şi al comunicaţiilor.
Mai concret, acordul semnat „permite Israelului să staţioneze unele dintre unităţile forţelor
sale aeriene în România”, cum arăta ediţia electronică a publicaţiei evreieşti Jerusalem Post în
9.03.2006 (acordul nu a fost prezentat şi mass-mediei româneşti).
Un argument în plus pentru a fi acceptată oferta evreilor a fost constatarea celor doi miniştrii că
„în urma analizei făcute la sfârşitul anului 2005, peste 50% dintre contractele de înzestrare a
armatei române au fost făcute cu industria de apărare israeliană”.
De ani buni, ministerul de Externe român a creat „un mecanism comun de lucru pentru
gestionarea evoluţiei raporturilor dintre România şi Statul Israel”, ce reuneşte, periodic, reprezentanţii
instituţiilor române implicate şi pe cei ai ambasadei Israelului la Bucureşti.
În cadrul întâlnirii din august 1998 dintre premierii român şi israelian, s-a decis constituirea în
cadrul „Comisiei mixte interguvernamentale româno-israeliene” a 4 grupuri de lucru („pe probleme”):
politico-diplomatic şi militar; de agricultură; de industrie şi comerţ; şi pentru combaterea crimei
organizate. Aceste „grupuri mixte” realizează „consultări bilaterale” şi creează la rândul lor
„subcomitete”.
Anii 1999 şi 2000 au fost deosebit de activi la Bucureşti şi la Ierusalim pentru grupul politicomilitar,
2000-2001 pentru cel de industrie şi comerţ, pentru ca în 2002 să intre în priză grupul mixt
pentru agricultură. Din 2004-2005, se va vedea de ce, grupul de industrie şi comerţ funcţionează cu
toate motoarele.
„Între România şi Israel există 23 de acorduri economice privind liberul schimb şi garanţia
investiţiilor”, arăta dailybusiness.ro, citând Agenţia Română pentru Investiţii Străine.
Din timpul guvernării Năstase, Israelul fructificase clauza „naţiunii celei mai favorizată” de
partea României. Astfel, a intrat în vigoare ”Acordul de Comerţ Liber”, ocazie cu care se mai creează
un comitet, Comitetul Mixt pentru Acordul de comerţ liber, care să se ocupe de implementarea şi
derularea „Acordului”.
Ce înseamnă acest acord? Că treptat exportatorii de materii prime din România vor alege ca
destinaţie preferenţială Israelul, fiind scutiţi de taxele vamale, şi că produsele finite sau doar prelucrate
în Israel (precum cafeaua Elita) au putut invada piaţa românească fiind la rândul lor scutite de taxe.
Şi aceasta în condiţiile în care balanţa schimburilor comerciale înclină din 2004 în favoarea
Israelului. Datele statistice de până acum arată că Israelul îşi ia din România mărfuri ieftine şi materii
prime. În schimb, Israelul vinde României mărfuri scumpe (scutite total de taxe din 2005).
Deşi israelienii presaseră tot timpul, datorită unor evidente rapturi economice asupra României,
mai ales în privatizări (cazul israelianului Sorin Beraru fiind emblematic) prima întrunire importantă a
„Comitetului Mixt pentru Acordul de Comerţ Liber”, a avut loc la Bucureşti abia la 9 februarie 2004,
după ce schimburile comerciale cu produse industriale dintre România şi Israel fuseseră complet
liberalizate din 1 ianuarie 2004, conform prevederilor Acordului de liber schimb încheiat în 2001.
Aşa se face că anul 2004 să aducă un vârf al deficitului schimburilor dintre cele două state,
evident în favoarea Israelului, care a exportat în România (la vedere numai, în evidenţele vămilor
româneşti) în valoare de 59 milioane de dolari mai mult decât a importat.
Şi pentru că israelienii, prinzând gustul, şi-au dorit mai mult să transforme România într-o şi mai
mare piaţă pentru produsele sau negoţul lor, în a doua jumătate a lui 2004 au cerut guvernanţilor
români modificarea clauzei din Acordul de Comerţ Liber privind „cumulul originii mărfurilor”, astfel
încât ei să poată exporta mai uşor în România mărfuri pe care nu le produc efectiv în Israel.
În septembrie 2005, nr.38 (776) al Mesagerului economic (săptămânal al Camerei de Comerţ şi
Industrie a României) publica un „Comunicat de presă” care nu mai surprindea chiar deloc, mai ales
că în fruntea acestei instituţii venise din 2005, o dată cu valul portocaliu, omul Partidului Democrat,
Victor Babiuc (zis şi Mossadiuc), în fruntea unei echipe compuse numai din evrei: „Camera de
Comerţ şi Industrie a României şi Federaţia Camerelor de Comerţ din Israel îşi vor uni eforturile
pentru a acorda asistenţă susţinută firmelor israeliene care şi-au extins operaţiunile sau investesc în
ţara noastră, după cum au convenit preşedinţii celor două organizaţii, Victor Babiuc şi Uriel Lynn, în
cursul întrevederii avute la sediul CCIR. La discuţie au participat Jose Iacobescu vice preşedintele
CCIRB şi Radu F. Alexandru, consilierul preşedintelui CCIRB, Arnon Arbel, prim-secretar al Ambasadei
Statului Israel la Bucureşti, însărcinat cu afaceri economice şi comerciale.”
Prezenţa „consilierului” liberal Radu F. Alexandru (evreu, ex-candidat la şefia comunităţii
evreieşti din România) la Camera de Comerţ nu era decât o veriguţă din echipa de evrei ce s-a instalat
în conducerea acesteia, precum prim-vice-preşedintele Jose Iacobescu (o nelipsită prezenţă la
Sinagoga din Bucureşti, Templul Coral) şi vice-preşedinţii Aurel Vainer (reprezentantul comunităţii
evreieşti în Camera Deputaţilor) şi Dragoş Şeuleanu (care a plecat el de la Radio, dar nu l-au lăsat
tovarăşii la greu). Celălalt consilier al lui Babiuc la Camera de Comerţ era tot un evreu, cel mai bun
prieten al său, Vladimir Pasti, pe care l-a plimbat, tot consilier, şi pe la ministerul de Interne, când
Babiuc era ministru.
La întâlnirea de la Bucureşti, Uriel Lynn (preşedintele Federaţiei Camerelor de Comerţ din
Israel) mărturisea „interesul crescând al oamenilor de afaceri israelieni pentru România”, şi de aceea
„a solicitat CCIR sprijin în demersurile întreprinse de conaţionalii săi”, motiv pentru care Victor
Babiuc a dispus de urgenţă subalternilor săi „intensificarea circulaţiei informaţiilor de afaceri din cele
două ţări şi valorificarea experienţei firmelor româneşti în exploatarea oportunităţilor de afaceri pe
terţe pieţe, respectiv din ţările CSI, bazinul Mediteranei sau din Asia Centrală”, adică israelieni să
câştige, prin români, şi pieţele acestora.
Concluziile preşedinţilor celor două camere de comerţ, român şi israelian, au fost că: „Deşi
relaţiile dintre cele două state sunt guvernate de 22 de înţelegeri (dintre care cele mai importante sunt
Acordul de comerţ liber, [cel] de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor.) sunt insuficiente”,
motiv pentru care Camera de Comerţ a României va acorda „sprijin permanent pentru investitorii
israelieni”.
Pentru a-i putea servi informaţional pe israelieni, dar şi pentru a pune mâna pe foarte mulţi bani,
care altfel intrau la bugetul statului român, din 2005 Victor Babiuc a pus la cale înhăţarea Oficiului
Registrului Comerţului din România. Deşi „noua lege” a Camerelor de Comerţ, care a strecurat şi
transferul Registrului către Camerele de comerţ, a fost votată în Parlament abia în iunie 2006,
proiectul ei a fost înaintat de un grup PNL-PD apropiat lui Babiuc de la finele lui 2005, în acelaşi timp
în care Babiuc se întâlnea public cu preşedintele Băsescu la Camera de Comerţ. „Miza operaţiunii care
se coace în sânul Parlamentului României este uriaşă: aproximativ 40 de milioane de euro, sumă
constituind veniturile anuale realizate de Registru”, scria publicaţia Averea (în 2 decembrie 2005),
arătând şi că transferul Oficiului Registrului de la Ministerul Justiţiei la Cameră, entitate nonguvernamentală,
privată, „va deschide o adevărată Cutie a Pandorei”. Nu a contat nici faptul că,
Comisia Europeană a solicitat României ca datele deţinute de Registrul Comerţului să rămână în
responsabilitatea unei instituţii publice, recte Ministerul Justiţiei (în Europa, doar în două ţări, Italia şi
Luxemburg, Registrul Comerţului este în subordinea Camerelor de Comerţ; în rest, el se subordonează
fie Justiţiei, fie unor alte instituţii ale statului).
Tot presa de specialitate a atras atenţia asupra principalului aspect negativ al trecerii Registrului
Comerţului la Camera de Comerţ a lui Babiuc: „posibilitatea folosirii bazei de date în scopul otrăvit al
neconcurenţialităţii pe planul mediului de afaceri, având acces neîngrădit la datele privind firmele
româneşti, în condiţiile în care nu toate acestea se afiliază Camerei de Comerţ”. Culmea tupeului,
echipa evreiască de la Cameră, nici nu şi-a ascuns intenţiile, când, în septembrie 2005, declara în faţa
delegaţiei israeliene conduse de Uriel Lynn, că vor acorda asistenţă susţinută firmelor israeliene care
şi-au extins operaţiunile în România. Jose Iacobescu declarase şi mai clar, în altă parte: „noi folosim
bazele de date ale Camerei pentru a sugera oamenilor de afaceri israelieni unde să investească”.
Pentru a facilita şi mai mult derularea afacerilor israeliene în România, guvernul român a mai
făcut un pas. Cu o săptămână înainte de vizitele lui Ungureanu (ca ministru de Externe) şi Videanu
(primar al Bucureştiului) în Israel, la data de 26 mai 2005, a avut loc schimbul de scrisori prin care
guvernele României şi Israelului au încheiat Acordul privind „reglementarea călătoriilor reciproce ale
cetăţenilor lor”.
Adică, cele două guverne au convenit ca cetăţenii Israelului să poată călători în România fără
vize, „atâta timp cât durata şederii în România nu depăşeşte 90 de zile”. Dar reciproca nu era
valabilă, ceea ce l-a postat pe cetăţeanul român într-un rang de inferioritate faţă de cel israelian, căci
în privinţa cetăţenilor români care călătoresc în Israel s-au menţinut vizele.
Informaţii certe, apărute şi în presa de investigaţii demonstrează o tactică consacrată a
implementărilor economice în România, mai cu seamă în Transilvania. Această tactică constă în
mascarea adevăraţilor artizani şi proprietari ai afacerii sub identitatea unor cetăţeni români, aleşi
aparent la întâmplare, ceea ce uneori este adevărat.
Astfel, de exemplu, în timp ce unul dintre şefii mafiei ruseşti, evreul Mogilevitci, intermedia
afacerile marelui concern rus Gazprom printr-o firmă în care introducea ca acţionari trei oameni de
paie din Cluj, israelianul Bernard Schraer, stabilit în Ungaria, a preluat Sovata folosindu-se de un
tânăr maghiar de cetăţenie română, catalogat de media maghiară ca „stăpânul Transilvaniei”.
„Ungaria a început reocuparea economică a Ardealului”! era titlul unei documentar maghiar
despre miliardarul harghitean Kurko Janos (Kurko, Pionul Ungariei? în Gardianul din 8.09.2005),
difuzat în 2004 de emisiunea lui Frei Tamas de la postul de televiziune ungar TV2.
Titlul documentarului maghiar, ce şi-a propus să dezvăluie „faţa nevăzută a Ardealului”, este şi
nu este corect în acelaşi timp, căci, deşi este adevărat că mare parte a Transilvaniei a fost cumpărată
de capitalul maghiar, cu concursul secret al serviciilor secrete ale Ungariei (în care un rol îl joacă şi
fostul ambasador la Bucureşti Erno Rudas) nu se arată că în spatele capitalului maghiar stă cel
israelian, dirijat de Bernard Schreier, patronul Danubius Hotels Group
Şi oraşul Braşov se află în gheara unui etnic evreu, Maor Zinger, personaj de top 300,
supranumit „regele imobiliarelor”. El are o avere de peste 200 milioane de euro şi e proprietarul a mai
mult de jumătate din zona comercială a Braşovului. Deţine principala firmă de imobiliare din Braşov,
Atlanta House, ca şi complexul turistic de la Capra Neagră, Eliana Mall, mai multe clădiri de birouri
şi magazine. Peste 70% dintre clădirile din cartierul Bartolomeu sunt ale lui. Având legături cu grupări
de crimă organizată, ca şi cu Mafia italiană (Ricardo Orlandino), firmele lui Zinger au fost
percheziţionate de ofiţerii de la Crima Organizată în martie 2006. În momentul descinderii simultane
la firme, la una dintre adrese s-ar fi găsit două valize pe punctul de a fi evacuate. „Dar, când s-a
încercat reţinerea lor, s-a spus că aparţin Ambasadei Israelului la Bucureşti (!?!) şi au fost făcute rapid
dispărute”.
«Marţi 13 septembrie 2005 Traian Băsescu, însoţit de Elena Udrea, Renate Weber şi Răzvan
Ungureanu, sosea din nou la New York, pentru a participa la reuniunea Adunării Generale a ONU. Că
agenda acestei întâlniri a fost aranjată de ministrul Ungureanu nu mai contează. Traian Băsescu chiar
a vrut să se gudure pe lângă Anti-defamation League, American Jewish Committee, B'nai B'rith
International, World Jewish Congress, Conference of the Presidents of Major American Jewish
Organizations, Appeal for Conscience Foundation şi Council of Orthodox Jewish Organizations,
marcându-şi deplasarea la ONU prin întâlnirea cu reprezentanţii tuturor acestor organizaţii.
„Întâlnirea a constituit un bun prilej pentru preşedintele Băsescu de a mulţumi pentru colaborarea
constantă a acestor organizaţii - anunţa un comunicat al preşedinţiei -, precum şi pentru sprijinul
acordat în Statele Unite şi în relaţiile cu Israelul. Preşedintele a arătat, de asemenea, că România este
extrem de satisfăcută de colaborarea avută cu prilejul lucrărilor Comisiei Internaţionale de Studiere a
Holocaustului şi şi-a exprimat speranţa că aceasta va continua, în vederea asigurării succesului Institutului
de Studiere a Holocaustului, creat în luna august a.c”.
În prima parte a anului 2006, Traian Băsescu şi Mihai Răzvan Ungureanu răspundeau apelului
lui Malcolm Hoenlein, vicepreşedintele executiv al „Conferinţei Preşedinţilor Principalelor
Organizaţii Americane Evreieşti” (Conference of the Presidents of Major American Jewish
Organizations) pentru ca Omar Hayssam să fie eliberat cu ajutorul unui avocat israelian (care acţiona
pentru Mossad). Adică făceau un serviciu pentru cei ce îi primiseră în SUA.»
«Pe la începutul anului 2008, Omar Hayssam a fost arestat în Siria şi dus într-o închisoare
politică, fiind acuzat de două fapte de atingere a siguranţei naţionale, împreună cu protectorul său,
Assef Shawkat, fostul şef al serviciilor secrete militare siriene. Hayssam dăduse informaţii militare
strategice israelienilor, iar Shawkat a pus la cale răsturnarea preşedintelui Bashar Al-Assad, care a fost
prevenit însă de Hezbollah.»
«Relaţiile strânse ale Elenei Udrea, în egală măsură cu grupul româno-israelianului Şalev-
Stănescu, ca şi cu evreul „american” Bittner, nu înseamnă frecventarea a două lumi diferite, ci a
aceleiaşi, căci, aşa cum rezultă din „scandalul mătuşii Tamara” privind averea lui Adrian Năstase, în
casele primite de „tanti” de la Alexandru Bittner funcţionau cu chirie firmele lui Arin Stănescu.»
„Ştirile” criptate... şi Democrats Abroad
În anul 2002, în cadrul publicaţiei on-line GBG Speed News, suplimentul Romanian Speed,
postată pe Internet (www.speednews.ro) de oamenii lui Philip Bloom în scopul „informării
economice” au fost plasate şi câteva pagini zise de amuzament, care prezentau fapte pretins imaginare,
ce criptau însă realitatea nevăzută a sforăriilor politice de la Bucureşti:
Scena politică de stânga din România era reprezentată de două partide: PDSR, controlat de Ion
Iliescu şi Adrian Năstase, şi Partidul Democrat, controlat de Traian Băsescu. Aceste două grupări
„democrate” ar fi susţinute de două „birouri” americane instalate la Bucureşti, dar aflate într-o
puternică rivalitate. În timp ce Adrian Năstase este susţinut de „biroul” condus de Mark Meyer
(acesta este tot un evreu american, ca şi Bloom, extrem de activ în lumea finanţelor, lucrând pentru
firma Herzfeld & Rubin de pe Wall Street şi reprezentată în România de Rubin, Meyer, Herzfeld &
Trandafir, ce acţionează în Europa de Est pentru corporaţiile din SUA şi Israel) [firma se laudă în
România cu „asistarea” privatizării Romtelecom, Petrom, ca şi a „celei mai mari rafinării de petrol”,
„celei mai mari întreprinderi metalurgice”, „celei mai mari oţelării”, „celui mai mare producător de
piese pentru autovehicule”, „celui mai mare producător român de ciment”, a fabricii de automobile de
la Piteşti, a unor uzine petrochimice, fabrici de anvelope, fabrici de maşini agricole, uzine
producătoare de cabluri, operatori de telecomunicaţii, fabrici de produse farmaceutice etc.], Traian
Băsescu este susţinut de „biroul” Philip Bloom şi de oamenii acestuia, iar un anume Gerald
Guterman, la rândul său vechi membru fondator al DRD, ar înclina mai mult spre partida lui Bloom.
Deşi rivali, şi Meyer şi Bloom apăreau ca membri ai aceleiaşi organizaţii, numită Dîmboviţa
Reform Democrats, luptându-se pentru preşedinţia acesteia în România. Mai mult, în timp ce Meyer
urmărea aducerea lui Adrian Năstase la preşedinţia României, Philip Bloom era un binecunoscut
susţinător din umbră al lui Traian Băsescu şi al „şcolii lipsei de respect politic” a acestuia. [„Mark A.
Meyer, a founder of the Dimbovita Reform Democrats and its first Chairman, was reelected as
chairman at the party's extraordinary congress held on 26 August in Rimnicu Vâlcea. Meyer won by a
wide margin (944 to 193) over his rival... Phil Bloom an well-known backer of the Traian Basescu's
school of political irreverence. Bloom is the only candidate other than Meyer to win a position in
DRD. The press claims this is a Meyer manipulation with the backing of Ion Iliescu, a long time
friend of DRD chairman Mark Meyer.
...In an interview with Romanian television on 27 August, Bloom said that his apprehensions
that the DRD might «slide into Iliescu's arms» under Meyer's leadership appear now to be
groundless. He also said he does not intend to run for president of Romania in 2004, adding that his
expertise makes him more suitable as a candidate for the premiership - a clear signal that Meyer
might challenge Prime Minister Adrian Năstase for the Presidency as the DRD's candidate while
Bloom awaits the outcome.”]
În toată această poveste apărea şi numele lui Theodor Stolojan, noul lider al Partidului Democrat
(?!!, la acea dată Stolojan era liberal, venind la democraţi abia în 2008), care, deşi era o mai veche
cunoştinţă a lui Mark Meyer, acum se situa pe o poziţie echidistantă, înclinând totuşi spre „elementele
reformiste” reprezentate de Bloom.
Organizaţia nu era, însă, chiar aşa de fictivă cum voia să pară la prima vedere. Ea există şi
funcţiona sub numele de Democrats Abroad - Romania («Asociaţia Democraţilor de peste graniţe»),
condusă de Philip Bloom din funcţia de „chairpersons”, secondat de alt evreu american, Amy
Goldstein (din conducerea ABN Amro Rothschild la Bucureşti). Tot aici îl regăseam şi pe libanezul
american Hassan Awdi, beneficiarul privatizării distribuirii de presă românească (Rodipet).
Fictive sau reale, în conducerea „organizaţiei de Dîmboviţa” din „ştirile” lui Bloom, apar şi
numele altor evrei americani „expatriaţi din România”, precum Morris Greensburg, Haim Goldwasser,
Gerald Guterman, Moishe Sprinkle sau Kenny Blatt, fapt remarcat cu uimire şi de presă. [„A reporter,
alleged to be from Romania Mare, asked Meyer why there were so many Jews involved in the DRD
hierarchy. Bloom angrily interrupted asking why there were so few Jews involved in the hierarchy of
the PRM. A shouting match ensued. The two leaders also announced that the annual DRD Annual
Youth Convocation will be held on this year on the island of Bali in Indonesia.” (GBG Speed News 20
August 2002)] Referindu-se la Partidul România Mare şi la dl. Vadim Tudor, paginile electronice ale
lui Bloom spun că acesta se situa în tabăra duşmanilor lui Mark Meyer, publicând în acest sens
anumite articole.
Că toate aceste „ştiri glumeţe” maschează transmiterea unor informaţii reale, dar camuflate, o
dovedeşte postarea din 30 iulie 2002, despre „Investigaţiile serviciilor româneşti de informaţii asupra
DRD”. Probabil că Bloom chiar nu se simţea bine în România regimului pesederist, care ştia bine
despre strânsele sale legături cu Traian Băsescu. Pe de altă parte, acţiunile lui Bloom s-au bucurat
întotdeauna de suportul CIA la Bucureşti (în 1997 o agentă a CIA de la ambasada americană,
acoperită de funcţia de bibliotecară a Bibliotecii Americane, s-a implicat deosebit de activ în a-l
sprijini pe Bloom în anumite privatizări).
Conform „ştirilor” GBG Speed News, din 2002 unii „lideri” ai organizaţiei democraţilor
americani de la Bucureşti au început a fi urmăriţi de „fantomele” serviciilor secrete, în timp ce au fost
instalate microfoane secrete (bugs) până şi în dormitorul lui Bloom. Guvernanţii de la Palatul Victoria
ar fi spus că „aceşti americani se implică direct în viaţa noastră politică şi ne deturnează votanţii; este
timpul ca românii să se trezească şi să se ridice împotriva acestor interferenţe din străinătate”. [Chiar
dacă şi Philip Bloom era un apropiat al Partidului Democrat din S.U.A., ca şi George Soros, vorbele
de mai sus se potriveau mai degrabă celui din urmă, care tocmai venise, luase legătura cu opoziţia
„democrată”, apoi atacase şi criticase guvernul Năstase.]
„Investiţiile israeliene” în România
Oficial, nici măcar 3% din totalul capitalului social străin din România (al tuturor firmelor şi
întreprinderilor româneşti cu acţionariat străin) nu se află în proprietate israeliană, dar aceste date
statistice nu reflectă realitatea, cât timp originea capitalului străin poate fi (şi este) perfect camuflată
derulând afacerile prin intermediul altor firme străine, înregistrate în off-shore-uri, sau în Olanda,
Marea Britanie (aici sunt înregistrate firmele multor israelieni ce derulează mega-afaceri în România.),
Elveţia, Austria, Ungaria ş.a.m.d. (după cum se va vedea). Iar afacerile israelienilor „repatriaţi”, sau
ale evreilor ce şi-au redobândit cetăţenia română, nici nu sunt înregistrate ca străine, ci ca „româneşti”.
La începutul lui 2008, „investiţiile directe” ale firmelor israeliene în România, aproape 39
milioane euro, plasau Israelul pe locul 31 în clasamentul „investiţiilor străine”. Aceste statistici
oficiale nu arată absolut nimic despre amploarea reală a afacerilor firmelor cu capital declarat israelian
(adică despre cifra lor de afaceri), căci investiţia de capital (străină) exprimă valoarea capitalului social
subscris la înmatricularea firmei, condiţia funcţionării oricărei firme fiind de un minim de 200 lei
noi (65 de dolari) la srl-uri, şi de 25 mii lei vechi/acţiune la societăţile comerciale pe acţiuni, plus
eventuala majorare a capitalului social iniţial înregistrat.
Cu ocazia „Forumului de afaceri româno-israelian”, ce a avut loc în septembrie 2004, la Camera
de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, publicaţia de specialitate a Camerei,
consemna: „Firmele israeliene, potrivit politicilor specifice, au investit în România, în principal, prin
firme off-shore, înregistrate de regulă în Olanda, Cipru şi Grecia. Astfel, investiţiile totale ale
firmelor israeliene, directe şi de capital, sunt estimate la peste un miliard de dolari, iar investiţiile în
curs de derulare însumează peste 500 milioane de dolari. Separat de acestea, numeroase firme şi
cetăţeni israelieni au achiziţionat terenuri şi locuinţe de la persoane fizice din ţara noastră în diverse
localităţi din ţară.”
O „estimare” asemănătoare făcea în aceeaşi perioadă şi ministerul român de Externe: „Potrivit
estimărilor, investiţiile indirecte realizate de firmele israeliene în România, prin firmele off-shore ale
acestora din Olanda, Cipru, SUA şi alte ţări, depăşesc suma de un miliard de dolari...”.
O apreciere la valoare mai mare, o făcea în mai 2005 Zsolt Nagy, ministrul Comunicaţiilor şi
Tehnologiei Informaţiei, în deschiderea Romania-Israel Hi-Tech Business Forum, în prezenţa a 150
de reprezentanţi ai „comunităţii de afaceri israeliene” a lui Ehud Olmert, premierul de azi al Israelului.
El arăta că „între 1990 şi 2004, investiţiile israeliene în ţara noastră au ajuns la peste 2 miliarde de
dolari”.
Cu un total estimat la nivelul anului 2004 de 2 miliarde de dolari privind „investiţia” în
România a capitalului israelian, Israelul era la acea dată, în mod real, pe primul loc între
deţinătorii străini de afaceri în România, surclasând Olanda şi Austria, primele clasate (pe primele
două locuri), în mod aparent, privind „originea investiţiei străine”, ca şi astăzi.
Din 2004 până în prezent, Israelul a avut un motiv special, aşa cum singur a arătat, de a-şi spori
mai mult decât oricine altcineva prezenţa economică în România: faptul că astfel penetrează mai uşor
economia europeană şi beneficiază prin firmele create în România de fondurile de dezvoltare alocate
de Uniunea Europeană acestui nou membru.
Din 2004 până în decembrie 2007 numărul firmelor cu capital israelian s-a dublat în România,
cf. Oficiului Registrului Comerţului, ceea ce la o apreciere simplă demonstrează un total capital
existent în 2007 de cca 5 miliarde USD, adică 3,4 miliarde euro, peste orice alt capital străin. De
atunci şi până astăzi, se pare că cifra s-a dublat încă o dată.
Israelul şi investitorii evrei, luaţi împreună, se află şi azi, în realitate, pe primul loc în
economia românească, şi din următoarele considerente:
- 70% din firmele identificate ca fiind „investiţii olandeze” maschează capitalul evreiesc (chiar şi
cele două mari bănci olandeze ABN Amro Rothschild şi ING Barings sunt controlate de vârfurile clanurile
bancherilor internaţionali evrei), Olanda fiind un fel de paradis al capitalului evreiesc, tot aşa
cum „uliţa evreiască” din Amsterdam este leagănul marii finanţe evreieşti internaţionale.
- Austria, ce deţinea locul doi în clasament, imediat după Olanda, ocupă acest loc prin deţinerea
Petrom-ului (prin OMV), azi trecând pe locul 1, prin preluarea BCR de către „austriaca” Erste Bank,
dar ambele companii au doar rezidenţă austriacă, ele fiind deţinute majoritar de un acţionariat
cosmopolit (Erste, după ce a luat BCR a trebuit chiar să realizeze o majorare/schimbare de capital,
executată sub chiar controlul evreilor de la Banca Rothschild, „consilierul” preluării BCR de către
Erste); Austria este totodată preferată de capitalul negru rusesc (de „mafia rusă” chiar) pentru
rezidenţa unor firme cu care să acţioneze în restul lumii (inclusiv în România), de cele mai multe ori
în asociere cu afaceriştii israelieni.
- Agenţia Română pentru Investiţii Străine pierde din vedere faptul că o serie de cetăţeni
israelieni preferă şi alte state sau paradisuri financiare ca rezidenţă a firmelor cu care acţionează în
România, locaţii cu poziţii importante în clasamentul „investiţiilor străine”, precum SUA (oricum,
peste 50% din capitalul american din România este, de fapt, evreiesc, precum compania General
Electric), Antilele Olandeze, Marea Britanie, Elveţia, Ungaria ş.a.m.d.
Legat de achiziţiile de terenuri şi clădiri efectuate de israelieni în România („numeroase firme
şi cetăţeni israelieni”, cum arăta Agenţia Română pentru Investiţii Străine), datele neoficiale ce ne-au
fost confirmate de şeful catedrei de Relaţii economice internaţionale din ASE, indicau în anul 2005
că, în proprietate străină, 39% din activele din România sunt deţinute de către evrei, în timp ce alte
20% erau deţinute de arabi, musulmani şi turci. Azi este plauzibil ca evreii să îşi fi crescut această
pondere, prin achiziţii şi restituiri.
Mafia „rusă”... este evreiască!
Este un fapt stabilit, deşi menţinut în discreţie, că majoritatea liderilor mafiei ruse sunt etnici
evrei (excepţiile fiind rare), aceştia având cele mai bune legături în lume, ceea ce explică şi de ce
numele lor aparţin de multe ori atât mafiei „ruse”, cât şi mafiei israeliene. Şeful lor ne-încoronat este
Mark Rich (ortografiat şi Marc Rich). Iată câteva din aceste nume:
Evsei Agron, mafiot originar din Leningrad, este primul naş istoric al mafiei ruse din Brookliyn
şi Manhattan (locuind aici, în cartierul evreiesc). Venit în 1975 la New York (în acel an, 5250 de evrei
sovietici s-au „refugiat politic” în SUA, printre care şi Agron, care a ascuns însă americanilor că era
de fapt un criminal ce ispăşise 7 ani de puşcărie, pentru omucidere). A fost asasinat în mai 1985, dar
ancheta, desfăşurată până în Israel nu a dus la descoperirea asasinului.
Yehezkel Aslan, considerat drept unul dintre cei unsprezece şefi mafioţi din Israel, a fost ucis la
Tel-Aviv în februarie 1993.
Moshe Ben Ari, comerciant israelian originar din Haifa, stabilit la Berlin şi fabricant de băuturi
spirtoase pe care le exportă în Rusia. Prieten cu Rachmiel Brandwain.
Levy Ben-David, asasinul comerciantului de diamante Yosef Ya'acobi, în mai 1992 la Anvers.
Arestat în septembrie în Netanya.
Monya Elson, zis Kişinevski, şef mafiot „moldovean” stabilit în Statele Unite, conduce
«Brigada lui Monya» care operează în Brighton Beach. Urmărit pentru tentative de omor repetate
împotriva rivalului său Boris Nayfeld, este arestat în martie 1995 în Italia.
Şabtai Kalmanovici, fost agent dublu pentru Israel şi Rusia. Stabilit pentru o vreme în Sierra
Leone, unde se afişează în dese rânduri cu diverse figuri criminale ruse: Nayfeld, Balagula.
David Kaplan, israelian, născut la Vilnius, cunoscut ca un apropiat al «Brigăzii din Vilnius»,
devine suspect imediat după asasinarea lui Vitas Lingys.
Michael Kaplan, tatăl lui David Kaplan şi asociat al lui Rachmiel Brandwain, reprezintă
interesele M&S în statele baltice.
Iacob Korakin, israelian religios, organizator al traficului de cocaină între Columbia şi Europa
prin Sankt Petersburg şi Anvers. Este organizatorul prezumtiv al transportului de 1092 kg de cocaină
capturat la Vyborg în februarie 1993.
Ben Zion Malamud, „comerciant” original din Onsk stabilit la Berlin. Partener de afaceri cu
electronice al lui Rachmiel Brandwain.
Anton Malevski, şeful clanului mafiot moscovit Ismailovo, locuieşte la Tel-Aviv şi va fi
desemnat de Rachmiel Brandwain pentru a recupera magazinele M&S căzute în ghearele lui
Kvantrişvili.
Boris Nayfeld zis „Beeba”, evreu bielorus, „gardă de corp” a primilor doi naşi istorici ai mafiei
ruse din Brooklyn, Evsei Agron şi Marat Balagula, este arestat în ianuarie 1994 pe aeroportul
Kennedy sub acuzarea de a fi organizat un trafic internaţional de heroină între Singapore şi New York
prin Varşovia.
David Podlog zis „Dima”, partener new-yorkez al lui Boris Nayfeld în traficul de heroină,
însărcinat cu preluarea stupefiantelor în SUA.
Yuval Shemesh, israelian, traficant de cocaină între Columbia şi Europa. Devine informator al
justiţiei israeliene în scopul lichidării reţelelor „ruseşti” ce acţionează în Israel.
Yakov Tilipman, partener „rus' al mafiotului italian Riccardo Fanchini, conduce societatea
moscovită Beniteks. Arestat în Brooklyn în 1987 pentru jaf, inculpat în 1990 pentru escrocherie cu
diamante, este suspectat de spălare de bani.
Victor Zilber zis „Vova”, mafiot de origine ucraineană stabilit în Brooklyn din 1979. Protector
al localului Rasputin (un fel de sediu central al mafiei ruse în SUA) şi traficant de produse petroliere,
pune la cale la începutul anului 1992 incendierea societăţilor paravan ale FBI şi IRS (Fiscul), care
filau activitatea mafiei ruse.
Lev Chernoi şi Michael Chernoi (fraţi) sunt nume cu greutatea măsurată în miliarde de dolari.
Ei şi-au construit un regat al aluminiului şi nu numai, în spaţiul fost sovietic, cu mijloace specifice
procesului privatizării din Rusia: zeci de asasinate (directori de bănci, copiii managerilor unor
companii concurente, preşedinţi de firme), şantaj, mită, spălare de bani. Ei înşişi sau companii pe care
le administrează au fost în cercetarea poliţiei în Elveţia, SUA, Marea Britanie, Israel... Chernoy se
simte în siguranţă doar în Ucraina şi în Israel (de unde nu sunt expulzaţi, având şi cetăţenia israeliană)
şi au totală interdicţie de a mai călca în Bulgaria, unde sunt responsabili de organizarea structurilor
mafiote şi a atentatelor de stradă. Ei sunt asociaţi pentru mai multe privatizări din România, avocatul
fraţilor ucraineano-israelieni Chernoi, T.K. Batkov, participând personal la încheierea actelor cu
Marian Iancu pentru preluarea rafinăriei RAFO-Oneşti, unde finalmente Mikhail Cernoy l-a folosit ca
paravan pe Iakob Goldovsky, care s-a împrietenit cu Traian Băsescu şi l-a finanţat la prezidenţialele
din 2009 şi campaniile PDL.
Văzând această listă sumară, nu mai poate uimi declaraţia unui oficial din Departamentul de Stat
al SUA, Jonathan Winer: „Nu există nici un personaj important al crimei organizate ruseşti
urmărit de noi care să nu aibă asupra sa un paşaport israelian”. Winer mai adăuga cifra de şaptezeci
şi cinci de astfel de mafioţi „ruşi”, printre care Mogilevitci, Lucianski, Rabinovici şi Kobzon.
„Filiera Simeon Mogilevitci trece printr-un bloc din Cluj” arăta presa din anul 2003. Dar cine
este Mogilevitci şi ce afaceri învârte el, ne lămureşte numai literatura de specialitate:
Semion Mogilevitci, alias Seva, este de origine evreiască iar grupul sau „ucrainean” îşi
desfăşoară activitatea în Israel, Cehia, Ungaria, Austria şi Statele Unite. Este considerat „liderul
incontestabil al mafiei ruse”. Cea mai mare parte a profiturilor ilicite ale grupului sunt recoltate de la
Budapesta şi sunt spălate în Cehia. Mogilevitci stă în spatele pieţei negre din fostele republici
sovietice, folosind Cehia ca ţară de tranzit pentru destinaţii de preferinţă occidentale. Grupul lui se
ocupă cu traficul de armament - în special arme de mare calibru - cu prostituţia, stupefiantele, pietrele
preţioase, spălarea banilor şi materialele radioactive. Membrii săi se declară proprietari a numeroase
societăţi comerciale, restaurante şi proiecte imobiliare. Însă scopul real al multor interese comerciale
pe care le manifestă este spălarea banilor murdari.
„Filiera Mogilevitci” ajunge însă să implice şi trei clujeni într-o afacere transnaţională cu o miză
de sute de milioane de dolari, făcându-i acţionarii de formă ai unei firme din Ungaria ce a pus mâna pe
parte din transportul de gaze al GAZPROM spre Europa. Astfel, pe 6 decembrie 2002, se înfiinţa în
Ungaria compania comercială Eural TG. Firma lua naştere cu un capital social de 12.000 de dolari şi
avea un număr de patru asociaţi, între care trei cetăţeni români. Eural TG a devenit însă interesantă pe
piaţa internaţională din momentul când, imediat după înfiinţare, semnează un contract care îi aduce un
profit anual de până la un miliard de dolari. Eural TG devenise în decembrie 2002 firma care
intermedia vânzările de gaze ale GAZPROM pe ruta Turkmenistan - Ucraina. Contractul semnat între
GAZPROM şi minuscula „firmă din Ungaria” în care asociaţi sunt trei cetăţeni români şi unul israelian, ia
luat prin surprindere pe toţi investitorii internaţionali din domeniul energetic. Întrebări referitoare la
Eural TG şi la misterioşii asociaţi din ai firmei au început să curgă. [Din documentele de înfiinţare a
firmei Eural TG reiese că societatea ar fi fost înfiinţată de patru asociaţi: Gordon Zeev, cetăţean
israelian, domiciliat în Tel Aviv, Negreanu Anca, Savu Mihai şi Lukacs Louise, ultimii trei fiind
cetăţeni români, domiciliaţi în Cluj-Napoca.]
Investigaţiile „au condus la aflarea identităţii celor trei cetăţeni români implicaţi în megaafacerea
GAZPROM - Eural TG, dar şi mai important la descoperirea unei laturi foarte ascunse a acestei
afaceri, în spatele căreia se profilează una dintre cele mai importante grupări de crimă organizată din
lume - organizaţia Mogilevitci”.
În scurt timp, s-a dovedit că cei trei români sunt nişte amărâţi (deşi dată fiind dimensiunea
afacerii Eural TG - GAZPROM, ei ar fi trebuit să ocupe unul dintre primele locuri în topul celor mai
bogaţi oameni din România şi din estul Europei) cărora un avocat le-a dat să semneze nişte acte pentru
a fi acţionari într-o firmă ungurească, pentru care, la schimb, primesc un milion de lei vechi lunar, care
„sper să mă ajute să plătesc nota de telefon”, zicea pensionara Louise Lukacs.
Baza grupului e la Tel Aviv
Cheia firmei „ungureşti” este cetăţeanul israelian Gordon Zeev, şi nu cei trei români, deoarece ei
au doar rolul de faţadă în afacere.
Potrivit mediilor de informaţii ucrainene, la adresa lui Gordon Zeev din Tel Aviv funcţionează
firma Highrock Properties Ltd, în care sunt asociaţi Dimitry Firtash şi Igor Fisherman. Compania
Highrock are investiţii atât în Ucraina, cât şi în Moldova, investiţiile fiind strâns legate de activităţile
firmei GAZPROM în aceste ţări. Igor Fisherman este un personaj bine cunoscut în lumea crimei
organizate, fiind descris drept un membru de bază al grupării Mogilevitci. Pe baza unor documente ale
FBI, jurnalistul american Robert Friedman îl prezintă pe Igor Fisherman drept: „Coordonator al
activităţilor criminale ale grupului Mogilevitci în Ucraina, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie,
Republica Cehă şi Ungaria”. Aceleaşi documente menţionează că Semion Mogilevitci, este „cel mai
puternic mafiot din lume”. [Conform biografilor săi, Semion Mogilevitci s-ar fi născut în 1946 în
Kiev, Ucraina, într-o familie evreiască. Este absolvent al unei facultăţi economice, fiind în prezent
subiectul a sute de pagini de rapoarte clasificate de către FBI sau servicii secrete din Marea Britanie,
Belgia şi Israel. Mogilevitci este considerat liderul incontestabil al mafiei ruse. La începutul anilor '90
a pus bazele unei reţele de crimă organizată în estul Europei: „Mogilevitci este prototipul mafiotului
din noul mileniu. El a creat o reţea de comunicaţii globală realizată prin telefoane ce funcţionează prin
satelit, celulare clonate, faxuri încriptate, sisteme securizate de e-mail etc”. Mogilevitci se află în
spatele celei mai mari operaţiuni de spălare de bani din istorie, 7 miliarde de dolari spălaţi de mafia
rusă prin intermediul Bank of New York. Gruparea sa a încercat să vândă submarine nucleare
cartelurilor columbiene, se află în spatele a numeroase asasinate politice, e implicată în afaceri cu
deşeuri nucleare, cu arme, dar acţionează şi pe cele mai mari burse ale lumii. Cartierul general zonal al
grupării Mogilevitchi era la Budapesta, crezându-se că după aceea s-a mutat la Moscova.]
Conform unui raport secret al serviciilor de spionaj israeliene, Mogilevitci a construit o
organizaţie criminală suprastructurată pe modelul „clasic” al mafiei americane, în care legăturile de
sânge unesc figurile centrale: etnici evrei, mulţi dintre cei trei sute de membri care formează nucleul
organizaţiei sunt rude de sânge, prin alianţă sau amantele acestora.
Mogilevitci ar fi făcut primele milioane de pe urma migraţiei conaţionalilor săi evrei. La mijlocul
anilor '80, când, în grabă, mii de evrei emigrau din spaţiul sovietic spre Israel şi SUA, Mogilevitci
cumpăra ieftin bunurile emigranţilor pe care trebuia apoi să le valorifice profitabil pe piaţă şi să trimită
un rest de bani, după ce-şi oprea un bun profit.
După ce organizează cea mai puternică structură mafiotă, evreul de 150 de kg Mogilevitci, se
retrage la începutul anilor '90 din Moscova, pentru a nu fi prezent la războaiele de stradă dintre
bandele rivale, ce făceau ravagii în capitala rusă. Împreună cu soldaţii săi cei mai credincioşi se
stabileşte în Israel, unde au primit cu toţii cetăţenie. În Israel, el nu a făcut valuri, preferând să cultive
situaţia de a se mişca fără restricţii, unde să se poată odihni liniştit şi refugia în vremuri grele, spunând
că se simte în siguranţă pe pământul israelian. A reuşit chiar să-şi creeze un „cap de pod” în Israel,
profitând de cetăţenia israeliană şi de statutul de evreu, care îi permite să călătorească liber aici şi de
aici.
Dincolo de imunitatea oferită, Israelul este atractiv şi pentru că este „ideal pentru spălarea de
bani”, explica şi un general evreu, căci, conform legislaţiei israeliene, băncile pot accepta depuneri de
bani fără să pună nici o întrebare.
În 1991, Mogilevitci s-a căsătorit cu Katalin Papp, o cetăţeană maghiară, fapt ce i-a permis să
locuiască legal la Budapesta, unde a început să pună bazele imperiului său criminal mondial. El îşi
petrecea o mare parte din timp zburând între Moscova şi Tel Aviv în avionul personal.
Mogilevitci a fost arestat şi închis în ianuarie 2008 în Rusia de către regimul lui Vladimir Putin,
fiind acuzat de fraudă, spălare şi extorcare de bani. Acest fapt nu a oprit afacerea instalată la Cluj,
unde Mogilevitci i-a transmis ştafeta de câţiva ani unui apropiat de al său, tot evreu. Astfel, în iulie
2007, oligarhul Dimitri Firtash, supranumit „ţarul energiei” din Ucraina, înfiinţa la Cluj firma Emfesz
România SRL, cu scopul declarat de a importa în România energie electrică din Ucraina. Acelaşi
Dimitri Firtash a preluat în 2003 prin firma RosUkrEnergo afacerea de miliarde a Eural TG, firma din
Cluj ce furnizează gazul rusesc, controlată de Mogilevitci. Legăturile lui Firtash cu Mogilevitci au fost
relatate de presa rusă, ucraineană şi română, care a constatat că cele două firme de la Cluj au acelaşi
sediu, asocierea celor doi în firma Highrock, ca şi faptul că evreul Igor Fisherman, „locotenentul” lui
Mogilevitci, avea înregistrat Rover-ul cu care umbla la adresa societăţii lui Firtash din Moscova, pe
strada Novy Arbat nr. 14.
Grupării evreului Mogilevitci, ca şi lui Marc Rich, e asociat şi bulgarul implicat în privatizările
sistemului energetic din România ultimilor ani, Stamen Stantchev, arestat şi apoi eliberat în 2006
împreună cu evreul rus Benyatov.
Roman Abramovici controla până recent compania SIBNEFT (Compania Siberiana de Petrol), un
mega-colos în lumea afacerilor cu combustibili. Abramovici fusese un apropiat al lui Boris Elţin, fiind
consilierul financiar al fiicei fostului preşedinte rus, Tatyana Diacenko, şi asociat cu soţul acesteia.
La mijlocul anilor '90, când Kremlinul s-a hotărât să vândă rafinăria OMSK Oil, patronată până
atunci de stat, SIBNEFT-UL lui Abramovici a fost implicat într-o „poveste sinistră”. Directorul general al
rafinăriei OMSK se opunea înstrăinării proprietăţii statului rus, aşa că a sfârşit „plutind cu faţa în jos”
într-un râu. După acest deces, SIBNEFT a cumpărat pachetul majoritar al rafinăriei OMSK, iar vânzările
de petrol s-au făcut printr-o firmă din New York, numită Belka Energy, şi compania rusească
Runicom, aceeaşi companie la care a lucrat şi Constantin Iavorski, actualul patron al holdingului Unicom,
„deţinătorul monopolului pe combustibili lichizi şi pe transporturile industriale pe calea ferată de
pe graniţa de est a României”.
Mikhail Fridman. Concernul Russky Alyuminiy, finanţat de grupul rusesc ALFA, este condus de
Oleg Deripaska, „unul dintre cei mai importanţi oligarhi ruşi ai momentului”. Deripaska este
permanentul prieten şi partener de afaceri al celebrilor Boris Berezovski, Anatoli Chiubais şi Roman
Abramovici, dar este finanţat de Fridman (Alfa Bank).
Compania Cemtrade, o subsidiară a concernului rus Russky Alyuminiy, deţine în prezent toate
activele la firma ALOR Oradea, pe care le-a luat de la statul român în mai 2000, în timpul guvernării
CDR-iste. [ALOR-Oradea este singurul producător de alumină tubulară din Europa, pe plan mondial
existând un singur alt producător, ALCOA-SUA. Deţinătorul Cemtrade este off-shore-ul din Insulele
Virgine Britanice, Dilcor International Ltd.]
Mikhail Fridman stă şi în spatele companiei ruse Conares-Mechel, beneficiara mai multor
privatizări în România, dar şi în spatele preluării rafinăriei băcăuane RAFO-Oneşti.
Cele două combinate româneşti privatizate de „ruşii de la Conares-Mechel”, sunt de fapt
cumpărate prin off-shore-uri înregistrate în orăşelul de munte elveţian Zug. Aceşti „ruşi” nu au de
gând să raporteze contabil profit în România, şi nici în Rusia, deci ei nu plătesc impozite. Oficial,
afacerile lor merg pe pierdere: combinatul de la Câmpia Turzii a înregistrat pierderi halucinante (163
de miliarde de lei vechi pe anul 2003, şi 67 de miliarde de lei vechi în 2004), ca şi combinatul de la
Târgovişte (ce a înregistrat pierderi de 760 de miliarde de lei vechi în 2003, şi de 545 de miliarde în
2004). Totul este o cacealma pentru înşelarea statului român. Combinatele funcţionează. Datoriile
acumulate sunt, de fapt, credite acordate de către off-shore-ul Conares din Elveţia, credite ce au fost
operate în contabilitate ca investiţii. Profitul revine firmei din Elveţia, ce încasează ratele
împrumutului de la combinatele din România. O altă schemă contabilă este contractul de consultanţă
economică: în 2003, Mechel Câmpia Turzii a plătit către compania Mechel din Rusia circa 78 de
miliarde de lei drept consultanţă, în timp ce, tot în 2003, aceeaşi firmă, conform obligaţiilor de
privatizare, virase 100 de miliarde în conturile combinatului.
Alte avantaje de care a beneficiat „grupul Conares-Mechel” din partea statului român constau în
ştergerea şi reeşalonarea datoriilor de zeci de milioane de euro, precum şi în clauzele financiare
extrem de lejere din contractele de privatizare. Pentru combinatul de la Câmpia Turzii, ruşii de la
Conares-Mechel au plătit APAPS numai 2,5 milioane de euro, restul fiind investiţii formale. De fapt,
s-a văzut că taie secţii întregi şi apoi le topeşte.
Pentru a înţelege fenomenul expansiunii afacerilor oligarhilor din spaţiul ex-sovietic spre
Europa, Ziua de Cluj a realizat un interviu, la Budapesta, la finele lui 2005 cu jurnalistul de
investigaţie Jurgen Roth (cel care a consacrat expresia de „oligarhi ruşi”). Acesta spunea că, după
1999 grupările economico-criminale „ruse” s-au orientat spre Europa Centrală şi de Est, odată cu
semnalul integrării acestora în UE. Acum îşi investesc banii în ţări precum România, Croaţia sau
Bulgaria. Ele lucrează printr-un sistem de firme off-shore pentru a se ascunde şi pentru a reuşi să spele
bani. „De exemplu, în Israel nu există legislaţie împotriva spălării banilor şi nici în unele zone din
Elveţia. Acolo veţi găsi centrele multora din afacerile acestor «oligarhi».”
Arestările de la Bucureşti din anul 2006, în „dosarul spionilor”, au dezvăluit că orice este
important de preluat din economia românească s-a aflat în permanenta atenţie a oamenilor mafiei
„ruso”-evreieşti conectată la Marc Rich. Grupul era condus de evreul rus Vadim Benyatov si de bulgarul
Stamen Stantchev, care are o biografie controversată: La începutul anilor '90, Stantchev a fost
implicat în devalizarea unor bănci bulgare şi în intermedierea vânzării de petrol de la rafinăria bulgară
Neftochim. Spre sfârşitul anilor '90 a intrat în lumea interlopă mondială, fiind asociat lui Ilia Pavlov.
Miliardarul bulgar Pavlov a fost asasinat în 2003, de către „mafia ucraineană”, a doua zi după ce a
depus mărturie într-un proces privind asasinarea fostului premier bulgar Andrei Lukianov. Pavlov era
partener de afaceri cu controversatul afacerist „american” Robert Maxwell (evreu acuzat în SUA de
spălare de bani) şi cu şeful „mafiei ruse”, evreul Semion Mogiletvici. În afacerile petroliere, Stantchev
a lucrat pentru evreul Marc Rich şi compania acestuia Glencore, implicată în toate scandalurile
petroliere din Bulgaria. Şi banca Credit Suisse First Boston pentru care lucra Stancev în momentul
arestării, funcţionează ca agent de achiziţii pentru Glencore, firma lui Marc Rich.
Dar, deşi au fost arestaţi, inculpaţii din echipa Benyatov-Stantchev care acţionau pentru trustul
Marco Internaţional (controlat de Marc Rich), au beneficiat de sprijinul ministrului de Externe în
2007, adică al lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a cerut eliberarea lor, acţionând la comanda unui
congresmen evreu din SUA, Robert Wexler, a fostului ambasador al Statelor Unite în România,
Alfred Moses (şef al mai multor organizaţii evreieşti internaţionale), al lui Joe Biden (în prezent
vicepreşedintele al SUA) ca şi al altor oficiali americani. Odată eliberaţi, aceştia au părăsit România,
iar procesul şi anchetarea lor în alte cauze de trafic de influenţă au încetat practic.
Un important mason român - Ş.M. -, şef de rit, a arătat într-un anumit context că Ungureanu
aparţine masoneriei regulare. Având un grad înalt de iniţiere (33 în ritul scoţian), el are dreptul de a
participa şi la întrunirile altor loji, din străinătate, dar se spune că a avut şi perioade în care a in trat în
adormire, deşi s-a vădit că „fraţii” i-au sărit întotdeauna în ajutor. Şi despre tatăl lui M. R. Ungureanu,
Ştefan Ungureanu, se spune în oraşul său - Iaşi, unde a fost viceprimar – că este un important mason.
Un profesor evreu şi mason, A. Vianu (zis şi Sami), ar fi cel care l-a preluat la începutul anilor '90 pe
M. R. Ungureanu, pentru a-l propulsa în carieră.
S-a vorbit chiar în Parlamentul României despre „apartenenţa” (probabil participarea sa, în
timpul deplasărilor în Israel) prin 1997-2007, la loja masonică Hashachar nr.32 din „Orientul Tel
Aviv”, cu caracter sionist, compusă de evreii originari din România în anul 1951, care ţine ritualul în
limba română, „sub ciocanul venerabilului maestru Ioan Schwartz”. Loja masonică israeliană
Hashachar ar fi fost, alături de gruparea de la Paris a evreului Marcel Schapira, cu care se afla în
strânsă legătură, „păstrătoarea şi perpetuatoarea tradiţiei masonice româneşti peste 40 de ani [1951-
1993], până la crearea Marii Loji Naţionale din România”, după Joseph Haffner, Mare Orator al Marii
Loji din Statul Israel (revista MLNR, Forum Masonic, nr.8-9 iunie-septembrie 2001).
Loja Hashachar asigură în prezent amiciţia între Marea Lojă din Statul Israel şi masoneria
română, după ce în martie 2001 (când Ungureanu era secretar de stat la Externe şi preşedinte al aşazisei
agenţii de stat „Institutul Român pentru Studii Strategice”) o delegaţie a masoneriei române,
condusă de Marele Maestru Gheorghe Comănescu i-a vizitat pe „fraţii” din Israel, la jubileul de 50 de
ani de la crearea lojii Hashachar.
De ani buni, Mihai Răzvan Ungureanu a fost susţinut, material şi politic de magnatul „mare
maestru” mason Bogdan Nicolae Buzăianu, cel care este „garantul de amiciţie” dintre Marea Lojă
Alpina a Elveţiei (este cetăţean elveţian) şi Marea Lojă Naţională din România. Tot Buzăianu e cel
care i-a propus, pe linie de partid (PNL), în 2004, premierului Tăriceanu, să îl pună pe Ungureanu -
agreat şi de Băsescu, Buzăianu fiind prieten şi cu Mircea Băsescu, fratele preşedintelui - în fruntea
ministerului de Externe. Apoi, cât a fost director general al SIE, Ungureanu a folosit curent avionul
personal al lui Buzăianu şi a primit de la el zeci de mii de euro. Totodată, Mihai Răzvan Ungureanu se
caza gratuit în apartamentul rezervat permanent la Hotelul Imperial din Viena pe numele Bogdan
Buzăianu, căci Ungureanu are, după Israel, o relaţie specială cu Austria, vizitând frecvent Viena, dând
interviuri şi conducând Institutul de Cercetări Evreieşti din capitala austriacă.
[În martie 2006, în cotidianul austriac Die Presse, apărea un interviu cu ministrul de Externe de atunci al
României, M. R. Ungureanu, care le spunea austriecilor că: „Austria este azi cel mai important investitor străin
din România. Trebuie să priviţi România aproape ca şi un nou land federal (austriac)”. De fapt, lui Ungureanu
îi place să stea cât mai mult la Viena. Aici a condus în perioada 2001-2003 aşa-zisul institut „Europe's South-
Eastern's Pact of Stability” (Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est), iar în perioada 2003-2004 a
coordonat, tot la Viena, „South-Eastern European Initiative” (Iniţiativa de Cooperare pentru Europa de Sud-
Est), post în care revine în martie-decembrie 2007, tot la Viena. Şi soţia lui Ungureanu a încasat 170.000 de
euro pentru „medical consulting” de la OMV AG Vienna (care deţine în România trustul petrolier Petrom).
Dar Austria este, în Europa, „sluga intereselor sioniste”, conform lui Moishe Arye Friedman, rabinul şef iudeoortodox
al Austriei, statul austriac, Viena cu precădere, fiind împânzit de agentura Mossad-ului.]
Gruparea masonică condusă de Buzăianu şi de Cornel Vişoianu este cunoscută şi ca „masoneria
română a energiei”, după mega-afacerile derulate de cei ce o compun. Marea Lojă a României
semnase un «Pact de Concordat» cu Alpina, marea lojă elveţiană care este unul dintre puternicele
braţe europene ale masoneriei britanice - ce îi conferă „regularitatea” - dar numele ei este, în acelaşi
timp, implicat în mai multe conspiraţii.
No comments:
Post a Comment