POLITICA FILO-SIONISTĂ A ROMÂNIEI

 

...Cornel Dan Niculae

«„Cumpărăm Manhattan-ul, cumpărăm Ungaria, cumpărăm România şi cumpărăm Polonia...

Cu talentul, relaţiile personale şi dinamismul nostru ajungem aproape peste tot!” (Shimon Peres,preşedintele Israelului, discurs la adunarea anuală a Asociaţiei Birourilor de Comerţ din Israel -2007)»

«„România, alături de SUA, este cel mai bun prieten al Israelului!... Ştiu că România este o

ţară în care sunt din ce în ce mai mulţi evrei care vin fie pentru a face afaceri, fie pentru a se

stabili în România... România este foarte aproape de Israel; această apropiere între România şi Israelo traduc într-o expresie în ebraică, care spune că ceea ce e aproape ochiului tău, e apropiat şi inimii tale!” - Marele Rabin Şef al Israelului, Yona Metzger Preşedinte al Consiliului Superior al Rabinatului din Israel (citate după Ziua din 6 februarie 2006). Yona Metzger este ofiţer israelian în rezervă (fost căpitan într-o divizie de tancuri, a participat la războiul de Yom Kippur); a fost desemnat în cea mai înaltă funcţie rabinică din Israel de către o instituţie de stat formată din 150 de membri, rabini, judecători,preoţi, primari ai marilor oraşe, membri ai Knesetului şi şefi ai diferitelor comunităţi israeliene.

El are o importantă activitate cu iz politic, având întâlniri oficiale cu preşedinţii diferitelor state, primminiştri,cu lideri religioşi, şi ţinând cuvântări în parlamentele acestora, pe „temele politice importante ale lumii contemporane”. Este promotorul înfiinţării unui „nou ONU”, care să reunească lideri religioşi aparţinând tuturor confesiunilor religioase din lume, şi al cărei sediu să se înalţe la Ierusalim,în Israel. El îi recomanda preşedintelui Băsescu ca să numească ca ambasador al României în SUA„un foarte bun prieten al Israelului”. Yona Metzger doreşte să efectueze o vizită oficială la Bucureşti,însoţit de rabinul Shern Tov din SUA şi de rabinul Moshe Garelic de la Bruxelles.]»«Acest nou tip de sionism-mondialist îl are ca „demn” reprezentat pe aberantul israelian „român”Cezar Lazarovici din Tel-Aviv, care îl citează pe Brucan în privinţa faptului că România ar fi populată de „români proşti” şi afirmă că Nicolae Ceauşescu „a trebuit să moară fiindcă n-a respectat angajamentul faţă de evrei, refuzând să se mai împrumute de la FMI, Banca Mondială etc”.

Tot acest Lazarovici decreta, de la Tel Aviv: „România este grădina evreilor şi acolo vom făuri

noul stat Israel... Numai noi, evreii, suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentru că numai nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă”.

În teoriile sale, Lazarovici anticipează perspectiva unui exod masiv din Israel în România,

determinat fie de izbucnirea unui conflict armat, fie de impunerea restrângerii graniţelor Israelului.„Probabil, Cezar Lazarovici - scria A.I.M. - va părăsi oraşul Tel-Aviv când va începe conflictul şi vaveni în România să-şi scape pielea, la fel ca mulţi alţi evrei care, doar în sectorul 4 din Bucureşti, au umplut cutiile poştale ale blocurilor cu oferte, de genul: «Cumpărăm imobile pentru cetăţenii români stabiliţi în străinătate». Pentru cei interesaţi, firma se numeşte Ruset & Avram International Trad. Inc.S.R.L... C.L. greşeşte grav susţinând că evreii (de teapa lui) «vor injecta populaţia cu SIDA». Au şi

făcut-o!...”»«Aflat la Bucureşti, Netanyahu s-a întâlnit şi cu preşedintele Băsescu, făcând epocala declaraţie că: „Israel place România... Voi aveţi multă apă, noi puţină, noi avem mai puţin teren, voi aveţi mai mult... iar România se află doar la două ore de Israel” (discurs postat pe site-ul guvernului român), motiv pentru care a propus ca cele două ţări să aibă, în noiembrie 2011, la Ierusalim, o şedinţă comună a guvernelor lor, „pentru a discuta proiecte comune” în domeniile militar, energetic, agricultură, sănătate, infrastructură şi turism.»

După ce în perioada 8-9 iunie 2005, la Conferinţa OSCE privind antisemitismul de la Cordoba, ministrul de Externe Mihai-Răzvan Ungureanu s-a reîntâlnit în particular cu organizaţiile mondiale evreieşti ce îi sunt atât de dragi şi prietene (World Jewish Congress, European Jewish Congress,American Jewish Committee şi B'nai B'rith International), el şi-a aranjat o neobişnuit de lungă vizită oficială în Israel.

Ungureanu a efectuat intre 1-6 iulie 2005 o vizită record ca durată în Israel. Concomitent s-au semnat contracte cu firma israeliană Elbit System, căci pentru a marca vizita în Israel a genialului său ministru de Externe, România a „plătit tainul”: la începutul lunii iulie 2005, firma israeliană Ebit System anunţa semnarea cu IAR-Braşov a 2 contracte în valoare de 25 milioane USD; totodată, s-a semnat ridicarea taxelor pe importurile din Israel în România.

Locurile îi erau cunoscute ministrului în Israel, căci aici avusese „contacte culturale” în 1998 şi 1999, invitat să-şi ridice, doi ani la rând consecutiv, premiul Felix Rosen. „Noul ministru de externe al României, dl Mihai Răzvan Ungureanu - scria ziarul Ma'ariv din 15.02.2005 -, s-a întâlnit cu persoane din rândul evreilor care au fost surprinse de faptul că d-lui vorbeşte ebraica, urmare a studiilor făcute la Universitatea din Ierusalim. Dl Ungureanu şi-a făcut doctoratul în Istoria evreilor din România şi în urmă cu câţiva ani a venit în Israel pentru specializare.”

La Ierusalim, Răzvan Ungureanu era apreciat şi pentru implicarea sa în gestul României din

urmă cu câteva săptămâni, de a vota la ONU „împotriva internaţionalizării procesului de pace din Orientul Mijlociu, retrăgându-se din Comitetul Palestinian de la Naţiunile Unite, care se remarca prin decizii anti-israeliene, anual, în orice problemă şi în orice domeniu”, arăta Shalom, ministrul de externe israelian, adăugând: „Sper ca şi alte state să urmeze modelul României”. Se înşela însă.

Majoritatea statelor europene, şi nu numai, nu mai înghit de mult jocul planetar destabilizator

al Israelului şi al SUA. Că şi Israelul tocmai împotriva statelor europene are un colţ, rezultă din continuarea alocuţiunii publice a lui Silvan Shalom, ocazionată de prezenţa lui Ungureanu, exemplul cel bun de dat Europei:

„În ultimele luni s-au făcut auzite mai multe voci, în special în Europa, care spun că trebuie să fie stabilit un dialog cu organizaţia palestiniană Hamas. Trebuie amintit că aceasta nu este de fel o organizaţie politică şi democratică, şi nici una de caritate... România are de jucat un rol important în procesul de pace din Orientul Mijlociu.”

Ungureanu îi răspunde: „Intenţia noastră este să reconsiderăm relaţia cu Ierusalimul, astfel

încât parteneriatul nostru să fie viabil, cu efecte politice şi rezultate economice şi culturale de

asemenea...; Mediul de afaceri din România are nevoie de o prezenţă mai solidă a investiţiilor israeliene”.

Dar miza majoră a vizitei era faptul că în octombrie 2005 România urma să deţină preşedinţia Consiliului de Securitate al ONU, exercitată de ministrul de externe român, iar acest consiliu urma să aibă un cuvânt important de spus în contenciosul palestiniano-israelian, evreii sperând ca trupe româneşti sub egida ONU, favorabile lor, să fie instalate în teritoriile palestiniene, după retragerea israeliană.

Ungureanu, un pasionat filo-iudeu, declara chiar că „rolul de arbitru în procesul de pace

israeliano-palestinian nu este un zbor prea înalt pentru România... ne asumăm acest rol de mediator,

bineînţeles pe măsura capacităţilor noastre”. Militare?

El a fost însoţit de cea mai numeroasă delegaţie deplasată vreodată de Ministerul de Externe

român, ca şi de soţia sa, evreica Daniela. Vizita a demarat propriu-zis, strict oficial, de luni 4 iulie,

ziua naţională a SUA, ceea ce a venit, simbolic, să indice încă o dată direcţia angajării mondiale a

clasei politice româneşti.

Ungureanu s-a întâlnit cu Silvan Shalom, ministrul de Externe israelian, cu preşedintele

Israelului Moshe Katsav şi cu vicepremierul Shimon Peres, după ce mai întâi se întâlnise „din

întâmplare” (un aranjament secret răsuflat) cu un lider sionist, într-o locaţie de lângă Zidul Plângerii

(Templul lui Solomon).

Tot pe 4 iulie, Ungureanu semnează un Memorandum de Înţelegere cu Silvan Shalom

(memorandum secret dintre ministerele de externe ale celor două ţări) şi ţin împreună o conferinţă de

presă. Ei hotărăsc că România are nevoie de masive investiţii israeliene.

Ca şi pe americani, Ungureanu îi zorea pe israelieni să acapareze felii din economia românească

(ceea ce voiau şi ei) cât mai este timp, înainte de integrarea europeană a României (deloc paradoxal,

tocmai un astfel de comportament al guvernanţilor români ar fi putut să ne îndepărteze de momentul

integrării europene).

Ungureanu mai spunea că a venit în Israel să prezinte performanţele şi rezultatele României în

„lupta împotriva anti-semitismului”, în timp ce Silvan Shalom admitea că România este de departe

statul european cel mai activ în combaterea „anti-semitismul”, urmând ca România să inducă

această atitudine şi Europei. El putea spune la fel de bine, că România este de departe statul

„european” ce serveşte cel mai fidel interesele Israelului, urmărindu-se a fi folosită astfel şi în

structurile europene, în care să intre ca un cal troian.

În tot timpul acestei vizite, M.R. Ungureanu a încheiat mai multe acorduri de colaborare cu statul

Israel, prin care România se angajează faţă de Statul evreu la: „Mai putină birocraţie şi un climat

investiţional mai favorabil”. De cele mai multe ori când „investitorii străini” au cerut autorităţilor

române „eliminarea birocraţiei”, cereau de fapt condiţii privilegiate şi eludarea etapelor sau

procedurilor legale în ceea ce îi priveşte.

Timp de mai bine de o oră Ungureanu şi Ehud Olmert au discutat numai despre cum să dezvolte

afacerile „bilaterale”. Soluţia a fost găsită de Olmert, care a propus crearea unui „fond românoisraelian

de investiţii pentru cercetarea şi dezvoltare în domeniul IT”.

Mai multe momente ale vizitei au fost considerate penibile pentru Ungureanu de către presa

românească. Astfel, la Knesset (Parlamentul israelian), el a fost primit iniţial de către vicepremierul

Peres ca o slugă, la bufetul instituţiei, în timp ce israelianul mânca împreună cu mai mulţi deputaţi şi

cu fostul premier laburist Ehud Barak. „Un alt moment penibil pentru ministrul român de Externe -

scria presa -, care, altfel, a avut parte de primiri excelente pe la toţi oficialii israelieni care îl întâmpină

cu apelativul de «prietene», a fost primirea în Knesset, la dezbaterile parlamentare. În sala dezbaterilor

nu se aflau decât vreo cinci deputaţi din cei 120...”.

Reuven Rivlin, preşedintele Knesetului, i-a atras însă atenţia lui Ungureanu că în parlamentul

evreu pot fi întâlniţi mulţi deputaţi „de origine română”. Oricum, israelianul a apreciat pozitiv faptul

că în România, prin noua lege, românii care negă Holocaustul sau cei care se manifestă ca

„antisemiţi” vor face 5 ani de închisoare, ca şi faptul că România şi-ar fi recunoscut oficial

vinovăţia de participare la Holocaustul antievreiesc. Dar pentru a-i certa în continuare pe

„prietenii” români, Rivlin i-a reproşat lui Ungureanu că este totuşi prea mică comunitatea evreiască

din România faţă de cei „1.900 de ani de existenţă a evreilor pe pământ românesc”.

Tot în 4 iulie, în încheierea zilei, Ungureanu a ţinut şi o conferinţă la Universitatea Ebraică din

Ierusalim pe aşa-zisa temă „Facing History: Romania and Holocaust, pentru a le arăta evreilor că şi

noul guvern român este obedient străinilor ce au rescris istoria românilor, murdărindu-i. O altă

„prelegere pe probleme de politică externă”, Ungureanu a ţinut-o la sediul „prestigiosului” Consiliul

pentru Afaceri Externe (C.F.R.) din Ierusalim, instituţie mondialistă şi oligarhică a SUA.

Îndrăgostit de rădăcinile iudaismului, ministrul Ungureanu şi-a întins la maximum şederea în

Israel, astfel încât, dincolo de multele sale întâlniri, să-şi adape şi setea mistică. Aşa că, chiar de luni 4

iulie, de dimineaţa, el s-a dus prin cetatea veche a Ierusalimului. Aici a fost întâmpinat cordial de

Nathan Rabinovici, rabinul de la Hakotel Hamaaravi („Zidul Plângerii” -Templul lui Solomon) cu

care s-a întreţinut despre istoricul acestui loc „de o importanţă simbolică deosebită”.

„Ministrul Ungureanu - scria T. Solomovici - a atins cu ambele mâini pietrele Zidului Plângerii.

L-am auzit pe rabin spunându-i ministrului «Ai atins cu mâinile esenţa vieţii!», apoi rabinul i-a oferit

cadou albumul Atingând pietrele sfinte”. Ministrul român a fost apoi invitat să viziteze tunelurile şi

pasajele secrete săpate sub Zidul Plângerii în epoca antichităţii iudaice. [Conversaţia lui Ungureanu cu

rabinul s-a purtat în ebraică!, de când a fost numit însă premier, în 2012, M.R. Ungureanu a ascuns,

însă, că ar vorbi ebraica.] „Să umbli prin aceste tuneluri - comenta Solomovici - săpate sub Muntele

Templului nu-i e dat fiecărui muritor; subsemnatul trăieşte de 40 de ani în Israel dar abia acum [însoţindu-

l pe Ungureanu] i s-a oferit ocazia ... Drumuri subterane începute încă de constructorii

Templului Regelui Solomon şi extinse pe vremea Regelui Irod. Rabinul Zidului Plângerii i-a propus

ministrului român să viziteze şi o Ieshiva (şcoală religioasă) aflată în preajma Zidului Plângerii. Vizita

nu era fixată în program, dar ministrul a fost de acord. Wohl este cea mai importantă Ieshiva din zecile

de şcoli unde zeci de mii de elevi religioşi învaţă Tora. Într-una din sălile de învăţătură a avut loc o

lungă convorbire între mentorul religios al Ieshivei, marele rabin Mordehai Eilon, preşedintele

mişcării sioniste Bereshit („Facerea”), şi ministrul de Externe al României, Răzvan Ungureanu...”.

Evreii pretind azi că acţionează pentru integrarea României în Uniunea Europeană. De ce tocmai

ei, şi cum o pot face, ce mai contează să ne explice? Afirmaţia o făcea, la începutul lui 2005, o

”somitate” a diplomaţiei israeliene, avocatul Meir Rosenne, un activ sionist şi colaborator al Mossadului,

fost director în ministerul de Externe israelian şi fost ambasador al Israelului în Franţa şi SUA.

Declaraţia lui Rosenne [interviul acordat de Meir Rosenne lui Vlad Nistor la postul Realitatea Tv,

pentru emisiunea „Proiect: România”, difuzată în februarie 2005. Având numele iniţial de

Rosenbaum, Meir Rosenne are o activitate oficială de 41 de ani în serviciul statului Israel (a fost chiar

şi consilierul celebrului general Moshe Dayan) şi are dublă cetăţenie, română şi israeliană, ocupânduse

în România de organizarea unor structuri de legătură cu statul Israel.] era făcută chiar imediat după

ce în ianuarie-februarie descinsese la Bucureşti marea delegaţie evreiască mondială, în frunte cu B'nai

B'rith-ul.

Meir Rosenne susţinea că, atât Israelul cât şi comunitatea evreiască internaţională, sunt foarte

mulţumite de guvernanţii români şi de atitudinea generală a României privind problemele şi cererile

evreieşti. El nu uita să dea, ca exemplu, recunoaşterea de către România a vinovăţiei sale privind

participarea la Holocaustul anti-evreiesc, ceea ce creează un precedent unic, ce poate fi pretins şi altor

state, România devenind astfel un exportator de „real-semitism”. În egală măsură, Rosenne transmitea

satisfacţia Israelului pentru exemplara legislaţie română de pedepsire cu închisoarea a

xenofobilor, a „manifestărilor anti-semite” şi a celor ce „neagă Holocaustul”.

Atât timp cât Israelul ocupă un loc de vârf (mascat, dar ştiut) ca „investitor” în economia

românească, el înţelege oportunitatea de a intra în economia europeană odată cu România, în

segmentele de producţie rezervate acesteia. Aşa se face că multe dintre organizaţiile evreieşti s-au

grăbit să susţină declarativ integrarea României în Uniunea Europeană. Astfel, Adunarea Generală

Extraordinară a Congresului Evreiesc European adopta în februarie 2006, la Viena, o „rezoluţie în

favoarea integrării României în UE la 1 ianuarie 2007”, ceea ce pare, totuşi, şi un fel de praf în ochi

aruncat autorităţilor române.

Pe de altă parte, însă, Israelul ar fi putut pierde alte avantaje odată ce România intra în Uniunea

Europeană. E vorba în primul rând de problema despăgubirilor pe care România, odată ce şi-a

recunoscut oficial vinovăţia, întărită chiar de Traian Băsescu, trebuia să le plătească Israelului pentru

„participarea la Holocaust”, căci la începutul anului 2001 Parlamentul European a hotărât să se

pună capăt cererilor evreieşti de despăgubire să nu se mai efectueze noi plăţi. Dar evreii s-au

priceput întotdeauna să obţină plăţi mascate (în diverse alte avantaje) de la politicienii europeni.

Moishe Arye Friedman, rabinul şef iudeo-ortodox al Austriei, susţine că Austria, a cărei clasă

politică este în bună măsură racolată de serviciile israeliene, a continuat totuşi să facă plăţi mascate:

„Relaţia austriaco-israeliană nu are nimic de a face cu relaţia austriaco-evreiască. Trebuie să se facă

distincţia dintre evrei şi Israel, ceea ce nu fac cei care vor cu orice preţ să împiedice orice critică adusă

Israelului. Dacă austriecii ar şti ce s-a întreprins pentru reîntoarcerea ambasadorului israelian [Israelul

îşi retrăsese ambasadorul din Austria, ca protest împotriva câştigării alegerilor de formaţia naţionalistă

a lui Haider], şi anume împotriva intereselor Austriei, ar exista un cutremur politic. Nici un guvern

austriac nu s-a lăsat până acum atât de tare şantajat ca regimul Schussel. In special doamna ministru

Gehrer s-a făcut sluga intereselor sioniste. Doamna ministru Gehrer abuzează de banii

contribuabililor austrieci pentru instituţii îndoielnice ale Comunităţii de cult israelite, precum şcolile

sioniste în care se prepară hrana spirituală pentru coloniştii violenţi din Palestina. Asta este fără

îndoială ilegal în cadrul Uniunii Europene. După hotărârea Parlamentului [European] de la începutul

anului 2001, de a se pune capăt cererilor [evreieşti] de despăgubire şi de a se mai efectua noi plăţi,

doamna ministru Gehrer i-a supus la presiuni pe aleşii statului, pentru a efectua în continuare plăţi la

dispoziţia sa, ceea ce contravine vădit intereselor naţionale ale Austriei. Pe termen îndelungat, această

politică poate duce Austria la ruină. Ar fi mai bine ca ambasadorul israelian să rămână la el acasă.

Odată cu el ar veni şi alţi agenţi secreţi ai Mossad-ului în ţară, care au participat şi până acum la acte

criminale”. (Moishe Arye Friedman în Zur Zeit nr.48/2003, reprodus în română în Puncte Cardinale).

În timp ce americanii par a fi total cuceriţi de evrei, altfel pare a sta situaţia în Europa, unde

sondajul de opinie realizat sub egida Comisiei Europene, arată că 59% dintre europeni consideră statul

Israel drept cel care „ameninţă cel mai mult pacea lumii”. (În Austria, Germania sau Franţa, sondajul

de opinie indica aproape 70% din populaţie ca având această opinie.) „Stânjenite” de acest rezultat,

oficialităţile de la Bruxelles s-au grăbit să precizeze că întrebarea a fost inclusă în sondaj fără aprobarea

lor, dar n-au contestat că răspunsurile exprimă tendinţa reală a opiniei publice europene.

Asemenea semnale, de neprietenie, apar şi în rândul clasei politice europene. Astfel, la 3

octombrie 2003, la festivitatea consacrata celei de-a 13-a aniversări a reunificării Germaniei, deputatul

creştin-democrat Martin Hohmann, rostea un discurs în care justifica, oarecum Holocaustul,

catalogându-i şi pe evrei drept „popor vinovat”, dat fiind rolul multora dintre ei în revoluţia bolşevică

din Rusia („atât infractorii naţional-socialişti, cât şi infractorii bolşevici au fost oameni care s-au

depărtat de Dumnezeul poporului lor, fie ei creştini sau evrei”, spunea Hohmann), şi revendica

„dreptul la indulgenţă” pentru poporul german.

După o lună, la presiunea organismelor evreieşti, Hohmann a fost exclus din grupul parlamentar

al Uniunii Creştin-Democrate, păstrându-şi însă locul în Bundestag (parlamentul german). El a primit

chiar felicitări pentru curajul său din partea generalului Reinhard Gunzel, comandantul forţelor

speciale ale armatei germane, după care generalul a fost şi el trecut rapid în retragere, dar solidaritatea

sa, cât şi întârzierea creştin-democraţilor de a-l sancţiona pe Hohmann, „arată că răul este mai întins

decât s-ar fi crezut”, scria publicaţia Suddeutsche Zeitung, care adăuga că „cel mai rău este că

asemenea declaraţii intră în rezonanţă cu noul val de antisemitism global”.

Chiar şi rabinul-şef Friedman din Austria îl susţinuse pe deputatul german: „Hohmann are

dreptate deplină cu declaraţia sa... Este grav că în Germania nu-ţi poţi exprima părerea critică vis-a-vis

de Israel, de sionişti sau de bolşevicii de origine evreiască, apostaţi de la credinţă. Amintesc doar de

mult apreciatul politician german şi, fost ministru de Externe, Jurgen Mollemann, care, din pricina

declaraţiilor sale cinstite, echilibrate şi documentate despre politica jignitoare a Israelului împotriva

tuturor rezoluţiilor ONU, nu numai că s-a împotmolit politic, dar a fost, după toate probabilităţile

omorât cu sânge rece...”.

Controlarea serviciilor israeliene ce acţionează în Europa este adesea ineficient, iar politicienii au

învăţat lecţia să nu îşi mai exprime întotdeauna gândurile într-un mod prea articulat. Totuşi, serviciile

secrete israeliene nu obosesc în a împânzi continentul cu agenţii săi. Mossad-ul a şi recunoscut, de

fapt, că l-a spionat pe omul politic austriac Jorg Haider cu ajutorul celui mai apropiat colaborator al

său, Peter Sichrovski (evreu vienez, fost secretar general al Partidului Libertăţii, partidul lui Jorg

Haider). Mossadul l-a urmărit pe Haider pentru a afla informaţii despre „contactele acestuia cu

dictatorii din lumea arabă”. Timp de cinci ani, Sichrovski i-a purtat sâmbetele lui Haider, declarând

recent că „a vrut doar să ajute Israelul”.

Sentimentele populare cunosc în Europa răbufniri de genul celor descrise în raportul

„Manifestări de antisemitism în Uniunea Europeană” alcătuit în 2003 la cererea Observatorului

European asupra Rasismului şi Xenofobiei, organism al Uniunii Europene, în care se arăta că, „în contextul

mitingurilor pro-palestiniene sau împotriva globalizării [din Europa], critica Israelului este

articulată pe stereotipuri ce produc adesea o combinaţie de idei antisioniste şi antiamericane, factori

importanţi în constituirea unei ambianţe antisemite în Europa. [Ulrich Beck, profesor de sociologie la

Universitatea din Munchen, credea să depisteze, în Le Monde, „o viziune selectivă” la politicienii,

mass-media şi opinia publică din Europa, care condamnă mai degrabă duritatea israeliană, în timp ce

atentatele sinucigaşe ale palestinienilor sunt privite ca acte ale disperării. Dacă în timpul războiului de

6 zile din 1967, Israelul avea o imagine europeană pozitivă (cea a lui David în lupta cu Goliat), astăzi

imaginea s-a inversat, iar simpatiile par să încline de partea palestinienilor, din cauza evidenţei că

politicile guvernamentale israeliene sunt prea puţin favorabile procesului de pace.] Israelul este

înfăţişat ca o putere capitalistă şi imperialistă, «lobby-ul sionist» şi Statele Unite sunt descrise ca

actori diabolici în conflictul din Orientul Mijlociu, exersând o influenţă negativă asupra mersului

lumii”. Cercetătorii mai constată şi revenirea la europeni a unor „clişee antisemite”, precum „evreii

controlează totul prin banii lor”, vechi şi persistente de mai bine de un secol, deşi, tocmai pentru a

preveni menţinerea acestor „clişee”, evreii de azi nu mai acţionează de mult făţiş în economie,

preferând să stea în spatele unor fonduri sau trusturi financiare transnaţionale sau al unor firme offshore,

deţinând uneori, indirect, importante participaţii chiar şi în mari companii europene.

Comparativ cu o astfel de Europă, sceptică la adresa evreilor, în general, şi critică la adresa

Israelului, în special, România este un monument de candoare şi toleranţă. Aruncată într-o sărăcie

anacronică, majoritatea românilor, preocupată cu munca fizică intensă, adesea pe la străini, nici

nu mai realizează starea de înstrăinare economică a ţării lor şi nici manipularea întregii ţări şi a

destinelor populaţiei autohtone pentru interesele străine naţiunii. Media românească, obedientă şi

slugarnică faţă de ce nu este românesc, se fereşte chiar să folosească cuvântul evreu („nu poţi folosi

cuvântul evreu, căci poţi fi condamnat de antisemitism”, spunea Cristian Tudor Popescu, şeful

Clubului Român de Presă într-o emisiune televizată), iar „elitele culturale” sunt formate cel mai

adesea din oportunişti dornici de a-şi vinde conştiinţa unui stăpân cu cât mai mulţi bani, de regulă şi

acela străin. Clasa politică însăşi este perfect controlată, astfel încât să nu ajungă la putere decât aceia

ce corespund aşteptărilor dinspre SUA şi Israel. Aşa a ajuns România „cel mai bun prieten al Israelului,

după SUA”, motiv pentru care, cum arătau oficialii israelieni în timpul vizitei ministrului de

Externe Ungureanu, România va aduce în Europa un „model” comportamental faţă de lumea

evreiască.

In această idee, la începutul lui 2006 rabinul Evimatusol de la Bruxelles, care coordonează

Centrul Evreiesc de pe lângă Uniunea Europeană, ar fi făcut „eforturi” pe lângă politicienii europeni

în sprijinul susţinerii integrării României în UE, în ianuarie 2007, după care s-a deplasat în SUA la

întâlnirea anuală a Comitetului Israeliano-American pentru Afaceri Publice din martie 2006, unde s-a

adoptat politica pe termen mediu şi lung a lobby-ului israelian în Statele Unite, şi unde România a fost

invitată să se alăture lobby-ului evreiesc din SUA, în calitate de ţară prietenă a Israelului. Interesul

acordat României a venit de la Rabinul Şef al Statelor Unite ale Americii, precum şi de la

vicepreşedintele american, Dick Cheney (prezenţa vicepreşedintelui american a venit ca un semnal de

susţinere a cauzei israeliene), congresmeni şi oameni politici din Washington. Tom Lantos, senatorul

evreu care conducea Comisia pentru Drepturilor Omului în Congresul SUA este cel care a cerut

personal României să se alăture acestei organizaţii de lobby evreiesc, în calitate de ţară prietenă, iar

directorul pe Europa al organizaţiei i-a făcut o invitaţie indirectă preşedintelui Băsescu, pentru ca în

anul 2007 să „ţină o alocuţiune în cadrul conferinţei”.

Dacă am văzut care era imaginea populară a Israelului în Europa, ar trebui să vedem care era

aceasta la acei români naţionalişti care nu se lasă amăgiţi de demagogia oficială, în timp ce israelienii

ne promiteau integrarea europeană. Astfel, în ultimele zile ale anului 2005, Internetul românesc lansa

în dezbatere, subiectul „Un Israel în... România”, plecând de la APELUL lansat de prof. univ. Ion

Coja în numele Uniunii Vatra Românească şi al Ligii pentru Combaterea Antiromânismului (LICAR)

ce denunţă existenţa unui „proiect de încetăţenire şi strămutare în România a unui milion de

evrei, fără ştirea şi fără acordul poporului român”, dar şi de la declaraţiile preşedintelui iranian

Ahmadinejad, ce sugerase ca statul Israel să se mute în Europa, dacă europenii îşi recunosc vinovăţia

de Holocaust anti-evreiesc.

„APELUL, adresat oamenilor de bună credinţă din lumea întreagă, guvernelor şi organizaţiilor

internaţionale, dezvăluie şi strategia acestui proiect care ar urma să se desfăşoare potrivit următorului

plan:

1. Cu concursul guvernelor de după 1990 şi al principalelor mijloace de informare în masă (ziare,

posturi radio-tv) din România, care cenzurează toate ştirile şi informaţiile tangente la acest subiect,

încetăţenirea evreilor se face în secret, în cea mai mare taină;

2. În prima fază, evreii încetăţeniţi nu se grăbesc să se instaleze în România, dar au grijă să

cumpere valorile imobiliare (apartamente, case, terenuri, spaţii comerciale, de producţie etc.)

accesibile. De câţiva ani buni, piaţa imobiliară din România a devenit monopolul unor firme evreieşti.

3. La început, se vor stabili în România evreii în vârstă, motivând că vin să-şi trăiască ultimii ani

de viaţă în România, să-şi cheltuiască pensia în România, ceea ce pentru mulţi români naivi va face

suportabilă şi chiar tentantă ideea «revenirii» evreilor în România.

4. Ulterior, când se va împlini numărul (un milion) de evrei care şi-au luat a doua sau a treia

cetăţenie în România, iar controlul evreilor asupra instituţiilor publice din România va fi deplin, evreii

vor veni cu toţii «acasă», în proprietăţile lor, fără să existe nici un temei legal pentru a li se interzice să

devină astfel o minoritate etnică suprapusă întregii societăţi româneşti. Aşa zisul «stat de drept» va

considera că invazia evreilor este perfect legală.

5. În felul acesta se ajunge la situaţia din 1939, când circa două milioane de evrei alcătuiau

minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul,

finanţele şi industria din România. Procedeele necinstite folosite de cei mai mulţi evrei pentru a

ajunge la acest statut de privilegiaţi îi făcuseră pe evrei să devină minoritatea etnică cea mai

primejdioasă şi mai greu de suportat, mai antipatică, pentru toţi ceilalţi locuitori ai României.

6. Scopul final al proiectului Israel în România este instituirea unui control deplin asupra

României şi deposedarea în fapt a românilor de teritoriul lor naţional. Beneficiind de experienţa

căpătată în Palestina, liderii evrei au adoptat pentru România o strategie diferită, mult mai subtilă, mai

ingenioasă, dar cu acelaşi tel: uzurparea drepturilor pe care românii le au în ţara lor şi asupra ţării lor.

Aproape toate evenimentele şi fenomenele petrecute în România după 1990 au contribuit la

desfăşurarea acestui proces de uzurpare treptată a drepturilor românilor, afirmă documentul lansat de

dl. prof. Coja. Între acestea:

1. Depopularea României prin:

(a) plecarea în străinătate a câtorva milioane de şomeri români. Prin legi şi măsuri aberante,

aceştia sunt determinaţi să nu se mai întoarcă în România;

(b) încurajarea tinerilor să emigreze definitiv din România, guvernanţii noştri nefiind deloc

preocupaţi să le ofere tinerilor vreo speranţă că s-ar putea realiza în România;

(c) descurajarea familiei şi a natalităţii. În mod vizibil, cei vizaţi sunt majoritarii, românii;

(d) prăbuşirea sistemului de sănătate, a asistenţei medicale pentru copii în mod special;

(e) declinul sever al nivelului de trai;

(f) propaganda anti-românească, antinaţională, la care este angrenată toată mass-media, urmărind

descurajarea şi deprecierea sentimentului naţional, a ataşamentului la valorile româneşti, la viitorul

neamului românesc;

2. Aşa-zisa democratizare a României şi aşa-zisul pluralism politic instituit după 1990, prin

care asupra Parlamentului României şi a vieţii politice s-a instaurat un veritabil monopol exercitat de

câteva partide, toate provenite din grupul de conspiratori care au organizat aşa-zisa Revoluţie din

Decembrie 1989...

3. Aşa-zisa privatizare, care a diminuat drastic potenţialul economic al României prin

distrugerea sau înstrăinarea bunurilor. Privatizarea nu s-a făcut în beneficiul celor care, prin truda şi

talentul lor, au acumulat imensele bogăţii deţinute de statul român în 1990, ci economia României s-a

privatizat în beneficiul unor firme străine, cele mai multe aflate în proprietatea de facto a unor evrei;

4. Acuzaţia de holocaust adusă românilor. Intens susţinută mediatic, acuzaţia de holocaust

urmăreşte inducerea în mintea românilor, în mentalul comunitar, a unui sentiment de vinovăţie

naţională faţă de evrei, sentiment care să-i determine pe români să accepte imigrarea în România a

sute de mii de evrei ca pe o şansă de a-şi răscumpăra astfel greşelile trecutului, crimele săvârşite de

părinţii noştri... Crime imaginate de strategii sionismului, niciodată săvârşite de români.”

„S-au produs alţi paşi mai departe, în aceeaşi direcţie şi în mare taină, printre care şi

încetăţenirea a sute de mii de evrei. Aceştia, sute de mii de evrei, azi nu mai au nevoie de niciun acord

bilateral ca să descindă în România şi nici de cazarea oferită de guvernul român. Guvernul român le-a

oferit acestor evrei posibilitatea să-şi cumpere care un apartament, care o vilă, care mai multe... Unii

zeci de hectare de teren, alţii sute sau chiar mii de hectare... Ei sunt acasă aici, în România, fără ca noi

să ştim, fără să fim întrebaţi, fără să ni se ceară voie! Şi mai ales fără să ştim exact câţi evrei sunt în

România! În nicio ţară numărul exact al evreilor nu este cunoscut...”

„Sau, soluţie inedită, dar deja pusă în aplicare, un mare număr de evrei urmează să capete a doua

cetăţenie în ţările din Est Europa, de care să nu se folosească deocamdată prea mult. Până la noi

ordine... Liderii evreimii mondiale au declanşat deja acest proiect, devenit deja proces în plină

desfăşurare. Totul se petrece însă cu mare discreţie, propriu zis în secret, cu concursul trădător de ţară

al autorităţilor, al clasei politice în frunte cu preşedinţii ţării de care am avut parte după 1990.” [prof.

univ. dr. Ion Coja: România, colonie a Israelului? (2010)]

Că nu numai recuperările (retrocedările) îi interesează în România pe evreii de aiurea, ci şi

cumpărarea pământului românesc o dovedeşte site-ul www.romania-israel. com, care în postarea din

15 februarie 2006 arăta „paşii ce trebuiesc parcurşi de un investitor mic sau mijlociu, care doreşte să

cumpere pământ în România... Deşi pământul românesc nu poate fi achiziţionat de către cetăţeni

străini, acest impediment poate fi rezolvat prin înfiinţarea unei firme româneşti (care poate fi sută la

sută deţinută de străini) în numele căreia poate fi achiziţionat terenul... Restricţia privind proprietarul

terenului se referă doar la acesta în sine, clădirile sau alte structuri care se află pe acest teren nefăcând

parte din aceste restricţii... Astfel străinii pot achiziţiona clădiri cât şi dreptul de folosinţă asupra

terenului pe care se află clădirile în numele lor”. În final, site-ul israelian recomanda pentru achiziţia

de terenuri şi clădiri din România serviciile firmei Rubin Meyer, Doru & Trandafir din Bucureşti,

firmă afiliată la casa de avocatură evreiască Herzfeld & Rubin din New York.

Oricum, în România există de ani buni deja zeci de agenţii imobiliare evreieşti, iar israelienii şi

britanicii sunt în topul „cumpărătorilor de case” de vacanţă în România, îndeosebi pe Valea Prahovei.

Faţă de această subită pasiune a străinilor pentru pământurile româneşti, ca şi faţă de realitatea

înstrăinării economiei româneşti, analiştii au început să rostească din ce în ce mai apăsat şi mai des

cuvântul... „colonizare”.

O făcea şi renumitul economist Constantin Cojocaru, care reamintea definiţia coloniei, ce

desemnează o ţară în care a fost, printre altele, instaurată şi „privarea, totală sau parţială, a populaţiei

autohtone de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, însuşirea de către metropola (străini-n.n.) a celei mai mari

părţi a venitului naţional”.

România nu este bineînţeles singurul stat european ale cărui proprietăţi sau sectoare economice

sunt preluate în secret de către evrei în ultimii ani. O spunea chiar preşedintele Israelului Shimon

Peres: „Cumpărăm Manhattan-ul, cumpărăm Ungaria, cumpărăm România şi cumpărăm Polonia... Cu

talentul, relaţiile personale şi dinamismul nostru ajungem aproape peste tot” (din discursul

preşedintelui israelian la adunarea anuală a Asociaţiei Birourilor de Comerţ din Israel, din 2007).

Ca parcă a-şi confirma preşedintele, miliardarul israelian declara în iulie 2011, la Bucureşti, că

are în jurul capitalei româneşti zeci de mii de hectare de teren pe care încă nu construieşte, ci face

agricultură, dar deţine şi un luxos complex rezidenţial pentru expaţi, Oxford Gardens. Şi trustul

israelian Engel East Europe a cumpărat în ultimii ani terenuri de cca 300 milioane euro în Bucureşti,

Cluj-Napoca şi Braşov.

Redobândirea cetăţeniei române cu stabilirea domiciliului în România de către evreii de

aiurea, dar mai ales din Israel, a continuat şi în 2005. Chiar şi vizita ministrului Ungureanu în Israel

din 2005 era precedată de o Hotărâre de Guvern în acest sens (H.G. nr.633 din 29 iunie 2005). [Din

care spicuim câteva nume: David-Cuperman Maria, fiica lui David Haim şi Libuţă, cetăţean israelian,

cu domiciliul în Israel, Rishon Le Zion; Elias Alida Maryliss, fiica lui Elias Haim şi Frederica,

cetăţean francez; Peled Edna, fiica lui Grumberg Nathan şi Iudith, cetăţean israelian, cu domiciliul în

Israel, Tel Aviv; Schifter Alon (Richard) de 43 de ani, fiul lui Schifter Jony şi Anuţa, cetăţean

israelian domiciliat în Israel, Ganey Yehuda (împreună cu copii săi minori Schifter Ben şi Schifter

Tom Yaakov); Vaisman Valdi-Laurian, fiul lui Vaisman Alfons şi Elisa, cu domiciliul în Israel, Kfar-

Saba; Weinberg Iancu, fiul lui Weinberg Leon şi Paulina, cetăţean israelian, Natania; Galmard Julien,

fiul lui Goldman Mania-Zalman şi Estera, cetăţean francez.] Este vorba despre sute de mii de astfel

de cereri (în 2003 doar cca 20 de mii de cereri, dar, din 2005 numărul lor a crescut continuu).

Nu trebuie uitat însă că Uniunea Europeană, în laboratoarele secrete ale apariţiei şi creşterii sale,

nu este numai o construcţie economică, ci şi una (sau mai ales una) politică. Chiar dacă mulţi cred că

văd în ea latenţa Marii Europe plănuite de nazismul lui Adolf Hitler, ea are totuşi şi o puternică şi

recunoscută componentă masonică (care a ieşit recent la iveală odată cu încercarea adoptării

constituţiei anti-creştine a Uniunii), chiar şi dacă ar fi să ne uităm numai la stelele în cinci colţuri ce-i

compun sigla. Întrebarea este cât este de masonică, şi când va înceta de a mai fi?

[Referitor la caracterul anticreştin impus de forţele masonice noii Constituţii a Uniunii Europene,

revista Francmasoneria scria acum câţiva ani: „Când România va intra în UE, ea nu va mai avea

nevoie de referendum. Votând Constituţia României [referendumul din 2003 a fost fraudat pe faţă de

către puterea PSD-istă], românii au votat că sunt de acord cu Constituţia UE încă înainte de a intra în

UE (!) şi chiar înainte de a exista o Constituţie UE (!!). Românii sunt cel mai manipulat popor

[european]. Deşi românii au cea mai mare încredere în Biserică, reprezentanţii ei nu au ştiut să-i

prevină pe credincioşi, ci i-au îndemnat să meargă să voteze („cum îi îndeamnă conştiinţa”, dar în

necunoştinţă!). Surse neoficiale de la Vatican (prelaţi) au afirmat că foarte puţini lideri ai Europei de

azi s-au arătat dornici de a sprijini creştinismul, dovedind încă o dată legăturile sau apartenenţa lor la

grupările oculte masonice. Prelaţii de la Vatican arăta că prin această lovitură dată creştinismului,

masoneria demonstrează încă o dată caracterul său profund anticreştin”.]

Dacă structurile masonice o vor controla, mai devreme sau mai târziu, inevitabil, ea se va pune la

picioarele iudaismului, indiferent de opinia cetăţenilor ei, indiferent de părerea masonilor de rând.

Pentru aceasta îşi vor da mâna cele două curente politice ale iudaismului (astăzi mai degrabă

complementare decât opuse): mondialismul şi sionismul.

A devenit evident că Israelul doreşte privilegiul intrării libere pe piaţa Uniunii Europene, ceea ce

echivalează, de fapt, cu statutul de membru al UE, dar fără a avea şi obligaţiile unui astfel de statut -

ce i-ar diminiua sau dizolva autoritatea statală - şi fără a cotiza la fondurile comune europene.

România cotizează peste 1 miliard euro pe an către Uniunea Europeană fără a primi în schimb

decât câteva sute de milioane ca fonduri de dezvoltare, dar Israelul profită net de pe urma afacerilor

sale româneşti, cum arăta un comunicat oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie România-Israel

(C.C.I.R.I.): „Intrarea României în Uniunea Europeană a impulsionat în mod substanţial economia

israeliană...”.

Această nouă apropiere a cetăţenilor evrei de România este facilitată şi de apariţia unei serii de

acorduri validate ca legi, ce angajează România faţă de Israel, după 1989. Iată câteva, reprezentative:

1. Acordul pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Ierusalim la 2

septembrie 1991 de Eugen Dijmărescu (ministru al Economiei şi Finanţelor) şi ministrul de Externe la

Israelului, David Levy, în timpul vizitei în Israel a preşedintelui Iliescu (care avea să şi ratifice

Acordul prin Decretul 173 din 29.07.1992). Acordul, menit să protejeze şi favorizeze investiţiile

israeliene în România, acordă Israelului, cf. art.3, „Tratamentul naţiunii celei mai favorizate”,

acordându-i acestuia despăgubiri pentru pierderi (art.4), garantându-i transferurile valutare (art.6), ca

şi asigurarea că eventualele diferende vor fi judecate de Tribunalul Arbitrai (care, întâmplător!, în

România este subordonat Camerei de Comerţ, instituţie controlată efectiv de către etnici evrei, încă de

la înfiinţare). Trebuie spus că acordul este folositor numai israelienilor, căci românii nu prea au firme

în Israel.

2. La 3 august 1998, la Ierusalim, Radu Vasile semnează cu Benjamin Netanyahu Acordul

pentru cooperare în domeniul agriculturii, ce ar deschide calea unor proiecte israeliene în România,

îndeosebi producerea de sisteme de irigaţii, cultivarea terenurilor şi creşterea animalelor.

3.1 Acordul dintre ministerele Apărării din România şi Israel privind cooperarea în domeniul

militar s-a semnat la Bucureşti la 29 mai 2000 la Bucureşti, şi consfinţea realitatea că România este

principalul client al firmelor israeliene privind tehnica militară, principala beneficiară fiind Elbit

Systems din Israel, dar adaugă şi cooperarea în „organizarea armatelor”, achiziţionare de echipament

militar şi de apărare, ca şi controlul civil al traficului aerian.

3.2 În 9.03.2006 a fost semnat la Bucureşti şi „Acordul între România şi Israel privind

cooperarea militară”, în timpul vizitei oficiale a ministrului israelian al Apărării, Shaul Mofaz, care sa

întâlnit cu preşedintele Traian Băsescu şi cu membrii ai guvernului. Acordul stabileşte planificarea şi

conducerea acţiunilor militare comune, „managementul spaţiului aerian” românesc şi al comunicaţiilor.

Mai concret, acordul semnat „permite Israelului să staţioneze unele dintre unităţile forţelor

sale aeriene în România”, cum arăta ediţia electronică a publicaţiei evreieşti Jerusalem Post în

9.03.2006 (acordul nu a fost prezentat şi mass-mediei româneşti).

Un argument în plus pentru a fi acceptată oferta evreilor a fost constatarea celor doi miniştrii că

„în urma analizei făcute la sfârşitul anului 2005, peste 50% dintre contractele de înzestrare a

armatei române au fost făcute cu industria de apărare israeliană”.

De ani buni, ministerul de Externe român a creat „un mecanism comun de lucru pentru

gestionarea evoluţiei raporturilor dintre România şi Statul Israel”, ce reuneşte, periodic, reprezentanţii

instituţiilor române implicate şi pe cei ai ambasadei Israelului la Bucureşti.

În cadrul întâlnirii din august 1998 dintre premierii român şi israelian, s-a decis constituirea în

cadrul „Comisiei mixte interguvernamentale româno-israeliene” a 4 grupuri de lucru („pe probleme”):

politico-diplomatic şi militar; de agricultură; de industrie şi comerţ; şi pentru combaterea crimei

organizate. Aceste „grupuri mixte” realizează „consultări bilaterale” şi creează la rândul lor

„subcomitete”.

Anii 1999 şi 2000 au fost deosebit de activi la Bucureşti şi la Ierusalim pentru grupul politicomilitar,

2000-2001 pentru cel de industrie şi comerţ, pentru ca în 2002 să intre în priză grupul mixt

pentru agricultură. Din 2004-2005, se va vedea de ce, grupul de industrie şi comerţ funcţionează cu

toate motoarele.

„Între România şi Israel există 23 de acorduri economice privind liberul schimb şi garanţia

investiţiilor”, arăta dailybusiness.ro, citând Agenţia Română pentru Investiţii Străine.

Din timpul guvernării Năstase, Israelul fructificase clauza „naţiunii celei mai favorizată” de

partea României. Astfel, a intrat în vigoare ”Acordul de Comerţ Liber”, ocazie cu care se mai creează

un comitet, Comitetul Mixt pentru Acordul de comerţ liber, care să se ocupe de implementarea şi

derularea „Acordului”.

Ce înseamnă acest acord? Că treptat exportatorii de materii prime din România vor alege ca

destinaţie preferenţială Israelul, fiind scutiţi de taxele vamale, şi că produsele finite sau doar prelucrate

în Israel (precum cafeaua Elita) au putut invada piaţa românească fiind la rândul lor scutite de taxe.

Şi aceasta în condiţiile în care balanţa schimburilor comerciale înclină din 2004 în favoarea

Israelului. Datele statistice de până acum arată că Israelul îşi ia din România mărfuri ieftine şi materii

prime. În schimb, Israelul vinde României mărfuri scumpe (scutite total de taxe din 2005).

Deşi israelienii presaseră tot timpul, datorită unor evidente rapturi economice asupra României,

mai ales în privatizări (cazul israelianului Sorin Beraru fiind emblematic) prima întrunire importantă a

„Comitetului Mixt pentru Acordul de Comerţ Liber”, a avut loc la Bucureşti abia la 9 februarie 2004,

după ce schimburile comerciale cu produse industriale dintre România şi Israel fuseseră complet

liberalizate din 1 ianuarie 2004, conform prevederilor Acordului de liber schimb încheiat în 2001.

Aşa se face că anul 2004 să aducă un vârf al deficitului schimburilor dintre cele două state,

evident în favoarea Israelului, care a exportat în România (la vedere numai, în evidenţele vămilor

româneşti) în valoare de 59 milioane de dolari mai mult decât a importat.

Şi pentru că israelienii, prinzând gustul, şi-au dorit mai mult să transforme România într-o şi mai

mare piaţă pentru produsele sau negoţul lor, în a doua jumătate a lui 2004 au cerut guvernanţilor

români modificarea clauzei din Acordul de Comerţ Liber privind „cumulul originii mărfurilor”, astfel

încât ei să poată exporta mai uşor în România mărfuri pe care nu le produc efectiv în Israel.

În septembrie 2005, nr.38 (776) al Mesagerului economic (săptămânal al Camerei de Comerţ şi

Industrie a României) publica un „Comunicat de presă” care nu mai surprindea chiar deloc, mai ales

că în fruntea acestei instituţii venise din 2005, o dată cu valul portocaliu, omul Partidului Democrat,

Victor Babiuc (zis şi Mossadiuc), în fruntea unei echipe compuse numai din evrei: „Camera de

Comerţ şi Industrie a României şi Federaţia Camerelor de Comerţ din Israel îşi vor uni eforturile

pentru a acorda asistenţă susţinută firmelor israeliene care şi-au extins operaţiunile sau investesc în

ţara noastră, după cum au convenit preşedinţii celor două organizaţii, Victor Babiuc şi Uriel Lynn, în

cursul întrevederii avute la sediul CCIR. La discuţie au participat Jose Iacobescu vice preşedintele

CCIRB şi Radu F. Alexandru, consilierul preşedintelui CCIRB, Arnon Arbel, prim-secretar al Ambasadei

Statului Israel la Bucureşti, însărcinat cu afaceri economice şi comerciale.”

Prezenţa „consilierului” liberal Radu F. Alexandru (evreu, ex-candidat la şefia comunităţii

evreieşti din România) la Camera de Comerţ nu era decât o veriguţă din echipa de evrei ce s-a instalat

în conducerea acesteia, precum prim-vice-preşedintele Jose Iacobescu (o nelipsită prezenţă la

Sinagoga din Bucureşti, Templul Coral) şi vice-preşedinţii Aurel Vainer (reprezentantul comunităţii

evreieşti în Camera Deputaţilor) şi Dragoş Şeuleanu (care a plecat el de la Radio, dar nu l-au lăsat

tovarăşii la greu). Celălalt consilier al lui Babiuc la Camera de Comerţ era tot un evreu, cel mai bun

prieten al său, Vladimir Pasti, pe care l-a plimbat, tot consilier, şi pe la ministerul de Interne, când

Babiuc era ministru.

La întâlnirea de la Bucureşti, Uriel Lynn (preşedintele Federaţiei Camerelor de Comerţ din

Israel) mărturisea „interesul crescând al oamenilor de afaceri israelieni pentru România”, şi de aceea

„a solicitat CCIR sprijin în demersurile întreprinse de conaţionalii săi”, motiv pentru care Victor

Babiuc a dispus de urgenţă subalternilor săi „intensificarea circulaţiei informaţiilor de afaceri din cele

două ţări şi valorificarea experienţei firmelor româneşti în exploatarea oportunităţilor de afaceri pe

terţe pieţe, respectiv din ţările CSI, bazinul Mediteranei sau din Asia Centrală”, adică israelieni să

câştige, prin români, şi pieţele acestora.

Concluziile preşedinţilor celor două camere de comerţ, român şi israelian, au fost că: „Deşi

relaţiile dintre cele două state sunt guvernate de 22 de înţelegeri (dintre care cele mai importante sunt

Acordul de comerţ liber, [cel] de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor.) sunt insuficiente”,

motiv pentru care Camera de Comerţ a României va acorda „sprijin permanent pentru investitorii

israelieni”.

Pentru a-i putea servi informaţional pe israelieni, dar şi pentru a pune mâna pe foarte mulţi bani,

care altfel intrau la bugetul statului român, din 2005 Victor Babiuc a pus la cale înhăţarea Oficiului

Registrului Comerţului din România. Deşi „noua lege” a Camerelor de Comerţ, care a strecurat şi

transferul Registrului către Camerele de comerţ, a fost votată în Parlament abia în iunie 2006,

proiectul ei a fost înaintat de un grup PNL-PD apropiat lui Babiuc de la finele lui 2005, în acelaşi timp

în care Babiuc se întâlnea public cu preşedintele Băsescu la Camera de Comerţ. „Miza operaţiunii care

se coace în sânul Parlamentului României este uriaşă: aproximativ 40 de milioane de euro, sumă

constituind veniturile anuale realizate de Registru”, scria publicaţia Averea (în 2 decembrie 2005),

arătând şi că transferul Oficiului Registrului de la Ministerul Justiţiei la Cameră, entitate nonguvernamentală,

privată, „va deschide o adevărată Cutie a Pandorei”. Nu a contat nici faptul că,

Comisia Europeană a solicitat României ca datele deţinute de Registrul Comerţului să rămână în

responsabilitatea unei instituţii publice, recte Ministerul Justiţiei (în Europa, doar în două ţări, Italia şi

Luxemburg, Registrul Comerţului este în subordinea Camerelor de Comerţ; în rest, el se subordonează

fie Justiţiei, fie unor alte instituţii ale statului).

Tot presa de specialitate a atras atenţia asupra principalului aspect negativ al trecerii Registrului

Comerţului la Camera de Comerţ a lui Babiuc: „posibilitatea folosirii bazei de date în scopul otrăvit al

neconcurenţialităţii pe planul mediului de afaceri, având acces neîngrădit la datele privind firmele

româneşti, în condiţiile în care nu toate acestea se afiliază Camerei de Comerţ”. Culmea tupeului,

echipa evreiască de la Cameră, nici nu şi-a ascuns intenţiile, când, în septembrie 2005, declara în faţa

delegaţiei israeliene conduse de Uriel Lynn, că vor acorda asistenţă susţinută firmelor israeliene care

şi-au extins operaţiunile în România. Jose Iacobescu declarase şi mai clar, în altă parte: „noi folosim

bazele de date ale Camerei pentru a sugera oamenilor de afaceri israelieni unde să investească”.

Pentru a facilita şi mai mult derularea afacerilor israeliene în România, guvernul român a mai

făcut un pas. Cu o săptămână înainte de vizitele lui Ungureanu (ca ministru de Externe) şi Videanu

(primar al Bucureştiului) în Israel, la data de 26 mai 2005, a avut loc schimbul de scrisori prin care

guvernele României şi Israelului au încheiat Acordul privind „reglementarea călătoriilor reciproce ale

cetăţenilor lor”.

Adică, cele două guverne au convenit ca cetăţenii Israelului să poată călători în România fără

vize, „atâta timp cât durata şederii în România nu depăşeşte 90 de zile”. Dar reciproca nu era

valabilă, ceea ce l-a postat pe cetăţeanul român într-un rang de inferioritate faţă de cel israelian, căci

în privinţa cetăţenilor români care călătoresc în Israel s-au menţinut vizele.

Informaţii certe, apărute şi în presa de investigaţii demonstrează o tactică consacrată a

implementărilor economice în România, mai cu seamă în Transilvania. Această tactică constă în

mascarea adevăraţilor artizani şi proprietari ai afacerii sub identitatea unor cetăţeni români, aleşi

aparent la întâmplare, ceea ce uneori este adevărat.

Astfel, de exemplu, în timp ce unul dintre şefii mafiei ruseşti, evreul Mogilevitci, intermedia

afacerile marelui concern rus Gazprom printr-o firmă în care introducea ca acţionari trei oameni de

paie din Cluj, israelianul Bernard Schraer, stabilit în Ungaria, a preluat Sovata folosindu-se de un

tânăr maghiar de cetăţenie română, catalogat de media maghiară ca „stăpânul Transilvaniei”.

„Ungaria a început reocuparea economică a Ardealului”! era titlul unei documentar maghiar

despre miliardarul harghitean Kurko Janos (Kurko, Pionul Ungariei? în Gardianul din 8.09.2005),

difuzat în 2004 de emisiunea lui Frei Tamas de la postul de televiziune ungar TV2.

Titlul documentarului maghiar, ce şi-a propus să dezvăluie „faţa nevăzută a Ardealului”, este şi

nu este corect în acelaşi timp, căci, deşi este adevărat că mare parte a Transilvaniei a fost cumpărată

de capitalul maghiar, cu concursul secret al serviciilor secrete ale Ungariei (în care un rol îl joacă şi

fostul ambasador la Bucureşti Erno Rudas) nu se arată că în spatele capitalului maghiar stă cel

israelian, dirijat de Bernard Schreier, patronul Danubius Hotels Group

Şi oraşul Braşov se află în gheara unui etnic evreu, Maor Zinger, personaj de top 300,

supranumit „regele imobiliarelor”. El are o avere de peste 200 milioane de euro şi e proprietarul a mai

mult de jumătate din zona comercială a Braşovului. Deţine principala firmă de imobiliare din Braşov,

Atlanta House, ca şi complexul turistic de la Capra Neagră, Eliana Mall, mai multe clădiri de birouri

şi magazine. Peste 70% dintre clădirile din cartierul Bartolomeu sunt ale lui. Având legături cu grupări

de crimă organizată, ca şi cu Mafia italiană (Ricardo Orlandino), firmele lui Zinger au fost

percheziţionate de ofiţerii de la Crima Organizată în martie 2006. În momentul descinderii simultane

la firme, la una dintre adrese s-ar fi găsit două valize pe punctul de a fi evacuate. „Dar, când s-a

încercat reţinerea lor, s-a spus că aparţin Ambasadei Israelului la Bucureşti (!?!) şi au fost făcute rapid

dispărute”.

«Marţi 13 septembrie 2005 Traian Băsescu, însoţit de Elena Udrea, Renate Weber şi Răzvan

Ungureanu, sosea din nou la New York, pentru a participa la reuniunea Adunării Generale a ONU. Că

agenda acestei întâlniri a fost aranjată de ministrul Ungureanu nu mai contează. Traian Băsescu chiar

a vrut să se gudure pe lângă Anti-defamation League, American Jewish Committee, B'nai B'rith

International, World Jewish Congress, Conference of the Presidents of Major American Jewish

Organizations, Appeal for Conscience Foundation şi Council of Orthodox Jewish Organizations,

marcându-şi deplasarea la ONU prin întâlnirea cu reprezentanţii tuturor acestor organizaţii.

„Întâlnirea a constituit un bun prilej pentru preşedintele Băsescu de a mulţumi pentru colaborarea

constantă a acestor organizaţii - anunţa un comunicat al preşedinţiei -, precum şi pentru sprijinul

acordat în Statele Unite şi în relaţiile cu Israelul. Preşedintele a arătat, de asemenea, că România este

extrem de satisfăcută de colaborarea avută cu prilejul lucrărilor Comisiei Internaţionale de Studiere a

Holocaustului şi şi-a exprimat speranţa că aceasta va continua, în vederea asigurării succesului Institutului

de Studiere a Holocaustului, creat în luna august a.c”.

În prima parte a anului 2006, Traian Băsescu şi Mihai Răzvan Ungureanu răspundeau apelului

lui Malcolm Hoenlein, vicepreşedintele executiv al „Conferinţei Preşedinţilor Principalelor

Organizaţii Americane Evreieşti” (Conference of the Presidents of Major American Jewish

Organizations) pentru ca Omar Hayssam să fie eliberat cu ajutorul unui avocat israelian (care acţiona

pentru Mossad). Adică făceau un serviciu pentru cei ce îi primiseră în SUA.»

«Pe la începutul anului 2008, Omar Hayssam a fost arestat în Siria şi dus într-o închisoare

politică, fiind acuzat de două fapte de atingere a siguranţei naţionale, împreună cu protectorul său,

Assef Shawkat, fostul şef al serviciilor secrete militare siriene. Hayssam dăduse informaţii militare

strategice israelienilor, iar Shawkat a pus la cale răsturnarea preşedintelui Bashar Al-Assad, care a fost

prevenit însă de Hezbollah.»

«Relaţiile strânse ale Elenei Udrea, în egală măsură cu grupul româno-israelianului Şalev-

Stănescu, ca şi cu evreul „american” Bittner, nu înseamnă frecventarea a două lumi diferite, ci a

aceleiaşi, căci, aşa cum rezultă din „scandalul mătuşii Tamara” privind averea lui Adrian Năstase, în

casele primite de „tanti” de la Alexandru Bittner funcţionau cu chirie firmele lui Arin Stănescu.»

„Ştirile” criptate... şi Democrats Abroad

În anul 2002, în cadrul publicaţiei on-line GBG Speed News, suplimentul Romanian Speed,

postată pe Internet (www.speednews.ro) de oamenii lui Philip Bloom în scopul „informării

economice” au fost plasate şi câteva pagini zise de amuzament, care prezentau fapte pretins imaginare,

ce criptau însă realitatea nevăzută a sforăriilor politice de la Bucureşti:

Scena politică de stânga din România era reprezentată de două partide: PDSR, controlat de Ion

Iliescu şi Adrian Năstase, şi Partidul Democrat, controlat de Traian Băsescu. Aceste două grupări

„democrate” ar fi susţinute de două „birouri” americane instalate la Bucureşti, dar aflate într-o

puternică rivalitate. În timp ce Adrian Năstase este susţinut de „biroul” condus de Mark Meyer

(acesta este tot un evreu american, ca şi Bloom, extrem de activ în lumea finanţelor, lucrând pentru

firma Herzfeld & Rubin de pe Wall Street şi reprezentată în România de Rubin, Meyer, Herzfeld &

Trandafir, ce acţionează în Europa de Est pentru corporaţiile din SUA şi Israel) [firma se laudă în

România cu „asistarea” privatizării Romtelecom, Petrom, ca şi a „celei mai mari rafinării de petrol”,

„celei mai mari întreprinderi metalurgice”, „celei mai mari oţelării”, „celui mai mare producător de

piese pentru autovehicule”, „celui mai mare producător român de ciment”, a fabricii de automobile de

la Piteşti, a unor uzine petrochimice, fabrici de anvelope, fabrici de maşini agricole, uzine

producătoare de cabluri, operatori de telecomunicaţii, fabrici de produse farmaceutice etc.], Traian

Băsescu este susţinut de „biroul” Philip Bloom şi de oamenii acestuia, iar un anume Gerald

Guterman, la rândul său vechi membru fondator al DRD, ar înclina mai mult spre partida lui Bloom.

Deşi rivali, şi Meyer şi Bloom apăreau ca membri ai aceleiaşi organizaţii, numită Dîmboviţa

Reform Democrats, luptându-se pentru preşedinţia acesteia în România. Mai mult, în timp ce Meyer

urmărea aducerea lui Adrian Năstase la preşedinţia României, Philip Bloom era un binecunoscut

susţinător din umbră al lui Traian Băsescu şi al „şcolii lipsei de respect politic” a acestuia. [„Mark A.

Meyer, a founder of the Dimbovita Reform Democrats and its first Chairman, was reelected as

chairman at the party's extraordinary congress held on 26 August in Rimnicu Vâlcea. Meyer won by a

wide margin (944 to 193) over his rival... Phil Bloom an well-known backer of the Traian Basescu's

school of political irreverence. Bloom is the only candidate other than Meyer to win a position in

DRD. The press claims this is a Meyer manipulation with the backing of Ion Iliescu, a long time

friend of DRD chairman Mark Meyer.

...In an interview with Romanian television on 27 August, Bloom said that his apprehensions

that the DRD might «slide into Iliescu's arms» under Meyer's leadership appear now to be

groundless. He also said he does not intend to run for president of Romania in 2004, adding that his

expertise makes him more suitable as a candidate for the premiership - a clear signal that Meyer

might challenge Prime Minister Adrian Năstase for the Presidency as the DRD's candidate while

Bloom awaits the outcome.”]

În toată această poveste apărea şi numele lui Theodor Stolojan, noul lider al Partidului Democrat

(?!!, la acea dată Stolojan era liberal, venind la democraţi abia în 2008), care, deşi era o mai veche

cunoştinţă a lui Mark Meyer, acum se situa pe o poziţie echidistantă, înclinând totuşi spre „elementele

reformiste” reprezentate de Bloom.

Organizaţia nu era, însă, chiar aşa de fictivă cum voia să pară la prima vedere. Ea există şi

funcţiona sub numele de Democrats Abroad - Romania («Asociaţia Democraţilor de peste graniţe»),

condusă de Philip Bloom din funcţia de „chairpersons”, secondat de alt evreu american, Amy

Goldstein (din conducerea ABN Amro Rothschild la Bucureşti). Tot aici îl regăseam şi pe libanezul

american Hassan Awdi, beneficiarul privatizării distribuirii de presă românească (Rodipet).

Fictive sau reale, în conducerea „organizaţiei de Dîmboviţa” din „ştirile” lui Bloom, apar şi

numele altor evrei americani „expatriaţi din România”, precum Morris Greensburg, Haim Goldwasser,

Gerald Guterman, Moishe Sprinkle sau Kenny Blatt, fapt remarcat cu uimire şi de presă. [„A reporter,

alleged to be from Romania Mare, asked Meyer why there were so many Jews involved in the DRD

hierarchy. Bloom angrily interrupted asking why there were so few Jews involved in the hierarchy of

the PRM. A shouting match ensued. The two leaders also announced that the annual DRD Annual

Youth Convocation will be held on this year on the island of Bali in Indonesia.” (GBG Speed News 20

August 2002)] Referindu-se la Partidul România Mare şi la dl. Vadim Tudor, paginile electronice ale

lui Bloom spun că acesta se situa în tabăra duşmanilor lui Mark Meyer, publicând în acest sens

anumite articole.

Că toate aceste „ştiri glumeţe” maschează transmiterea unor informaţii reale, dar camuflate, o

dovedeşte postarea din 30 iulie 2002, despre „Investigaţiile serviciilor româneşti de informaţii asupra

DRD”. Probabil că Bloom chiar nu se simţea bine în România regimului pesederist, care ştia bine

despre strânsele sale legături cu Traian Băsescu. Pe de altă parte, acţiunile lui Bloom s-au bucurat

întotdeauna de suportul CIA la Bucureşti (în 1997 o agentă a CIA de la ambasada americană,

acoperită de funcţia de bibliotecară a Bibliotecii Americane, s-a implicat deosebit de activ în a-l

sprijini pe Bloom în anumite privatizări).

Conform „ştirilor” GBG Speed News, din 2002 unii „lideri” ai organizaţiei democraţilor

americani de la Bucureşti au început a fi urmăriţi de „fantomele” serviciilor secrete, în timp ce au fost

instalate microfoane secrete (bugs) până şi în dormitorul lui Bloom. Guvernanţii de la Palatul Victoria

ar fi spus că „aceşti americani se implică direct în viaţa noastră politică şi ne deturnează votanţii; este

timpul ca românii să se trezească şi să se ridice împotriva acestor interferenţe din străinătate”. [Chiar

dacă şi Philip Bloom era un apropiat al Partidului Democrat din S.U.A., ca şi George Soros, vorbele

de mai sus se potriveau mai degrabă celui din urmă, care tocmai venise, luase legătura cu opoziţia

„democrată”, apoi atacase şi criticase guvernul Năstase.]

„Investiţiile israeliene” în România

Oficial, nici măcar 3% din totalul capitalului social străin din România (al tuturor firmelor şi

întreprinderilor româneşti cu acţionariat străin) nu se află în proprietate israeliană, dar aceste date

statistice nu reflectă realitatea, cât timp originea capitalului străin poate fi (şi este) perfect camuflată

derulând afacerile prin intermediul altor firme străine, înregistrate în off-shore-uri, sau în Olanda,

Marea Britanie (aici sunt înregistrate firmele multor israelieni ce derulează mega-afaceri în România.),

Elveţia, Austria, Ungaria ş.a.m.d. (după cum se va vedea). Iar afacerile israelienilor „repatriaţi”, sau

ale evreilor ce şi-au redobândit cetăţenia română, nici nu sunt înregistrate ca străine, ci ca „româneşti”.

La începutul lui 2008, „investiţiile directe” ale firmelor israeliene în România, aproape 39

milioane euro, plasau Israelul pe locul 31 în clasamentul „investiţiilor străine”. Aceste statistici

oficiale nu arată absolut nimic despre amploarea reală a afacerilor firmelor cu capital declarat israelian

(adică despre cifra lor de afaceri), căci investiţia de capital (străină) exprimă valoarea capitalului social

subscris la înmatricularea firmei, condiţia funcţionării oricărei firme fiind de un minim de 200 lei

noi (65 de dolari) la srl-uri, şi de 25 mii lei vechi/acţiune la societăţile comerciale pe acţiuni, plus

eventuala majorare a capitalului social iniţial înregistrat.

Cu ocazia „Forumului de afaceri româno-israelian”, ce a avut loc în septembrie 2004, la Camera

de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, publicaţia de specialitate a Camerei,

consemna: „Firmele israeliene, potrivit politicilor specifice, au investit în România, în principal, prin

firme off-shore, înregistrate de regulă în Olanda, Cipru şi Grecia. Astfel, investiţiile totale ale

firmelor israeliene, directe şi de capital, sunt estimate la peste un miliard de dolari, iar investiţiile în

curs de derulare însumează peste 500 milioane de dolari. Separat de acestea, numeroase firme şi

cetăţeni israelieni au achiziţionat terenuri şi locuinţe de la persoane fizice din ţara noastră în diverse

localităţi din ţară.”

O „estimare” asemănătoare făcea în aceeaşi perioadă şi ministerul român de Externe: „Potrivit

estimărilor, investiţiile indirecte realizate de firmele israeliene în România, prin firmele off-shore ale

acestora din Olanda, Cipru, SUA şi alte ţări, depăşesc suma de un miliard de dolari...”.

O apreciere la valoare mai mare, o făcea în mai 2005 Zsolt Nagy, ministrul Comunicaţiilor şi

Tehnologiei Informaţiei, în deschiderea Romania-Israel Hi-Tech Business Forum, în prezenţa a 150

de reprezentanţi ai „comunităţii de afaceri israeliene” a lui Ehud Olmert, premierul de azi al Israelului.

El arăta că „între 1990 şi 2004, investiţiile israeliene în ţara noastră au ajuns la peste 2 miliarde de

dolari”.

Cu un total estimat la nivelul anului 2004 de 2 miliarde de dolari privind „investiţia” în

România a capitalului israelian, Israelul era la acea dată, în mod real, pe primul loc între

deţinătorii străini de afaceri în România, surclasând Olanda şi Austria, primele clasate (pe primele

două locuri), în mod aparent, privind „originea investiţiei străine”, ca şi astăzi.

Din 2004 până în prezent, Israelul a avut un motiv special, aşa cum singur a arătat, de a-şi spori

mai mult decât oricine altcineva prezenţa economică în România: faptul că astfel penetrează mai uşor

economia europeană şi beneficiază prin firmele create în România de fondurile de dezvoltare alocate

de Uniunea Europeană acestui nou membru.

Din 2004 până în decembrie 2007 numărul firmelor cu capital israelian s-a dublat în România,

cf. Oficiului Registrului Comerţului, ceea ce la o apreciere simplă demonstrează un total capital

existent în 2007 de cca 5 miliarde USD, adică 3,4 miliarde euro, peste orice alt capital străin. De

atunci şi până astăzi, se pare că cifra s-a dublat încă o dată.

Israelul şi investitorii evrei, luaţi împreună, se află şi azi, în realitate, pe primul loc în

economia românească, şi din următoarele considerente:

- 70% din firmele identificate ca fiind „investiţii olandeze” maschează capitalul evreiesc (chiar şi

cele două mari bănci olandeze ABN Amro Rothschild şi ING Barings sunt controlate de vârfurile clanurile

bancherilor internaţionali evrei), Olanda fiind un fel de paradis al capitalului evreiesc, tot aşa

cum „uliţa evreiască” din Amsterdam este leagănul marii finanţe evreieşti internaţionale.

- Austria, ce deţinea locul doi în clasament, imediat după Olanda, ocupă acest loc prin deţinerea

Petrom-ului (prin OMV), azi trecând pe locul 1, prin preluarea BCR de către „austriaca” Erste Bank,

dar ambele companii au doar rezidenţă austriacă, ele fiind deţinute majoritar de un acţionariat

cosmopolit (Erste, după ce a luat BCR a trebuit chiar să realizeze o majorare/schimbare de capital,

executată sub chiar controlul evreilor de la Banca Rothschild, „consilierul” preluării BCR de către

Erste); Austria este totodată preferată de capitalul negru rusesc (de „mafia rusă” chiar) pentru

rezidenţa unor firme cu care să acţioneze în restul lumii (inclusiv în România), de cele mai multe ori

în asociere cu afaceriştii israelieni.

- Agenţia Română pentru Investiţii Străine pierde din vedere faptul că o serie de cetăţeni

israelieni preferă şi alte state sau paradisuri financiare ca rezidenţă a firmelor cu care acţionează în

România, locaţii cu poziţii importante în clasamentul „investiţiilor străine”, precum SUA (oricum,

peste 50% din capitalul american din România este, de fapt, evreiesc, precum compania General

Electric), Antilele Olandeze, Marea Britanie, Elveţia, Ungaria ş.a.m.d.

Legat de achiziţiile de terenuri şi clădiri efectuate de israelieni în România („numeroase firme

şi cetăţeni israelieni”, cum arăta Agenţia Română pentru Investiţii Străine), datele neoficiale ce ne-au

fost confirmate de şeful catedrei de Relaţii economice internaţionale din ASE, indicau în anul 2005

că, în proprietate străină, 39% din activele din România sunt deţinute de către evrei, în timp ce alte

20% erau deţinute de arabi, musulmani şi turci. Azi este plauzibil ca evreii să îşi fi crescut această

pondere, prin achiziţii şi restituiri.

Mafia „rusă”... este evreiască!

Este un fapt stabilit, deşi menţinut în discreţie, că majoritatea liderilor mafiei ruse sunt etnici

evrei (excepţiile fiind rare), aceştia având cele mai bune legături în lume, ceea ce explică şi de ce

numele lor aparţin de multe ori atât mafiei „ruse”, cât şi mafiei israeliene. Şeful lor ne-încoronat este

Mark Rich (ortografiat şi Marc Rich). Iată câteva din aceste nume:

Evsei Agron, mafiot originar din Leningrad, este primul naş istoric al mafiei ruse din Brookliyn

şi Manhattan (locuind aici, în cartierul evreiesc). Venit în 1975 la New York (în acel an, 5250 de evrei

sovietici s-au „refugiat politic” în SUA, printre care şi Agron, care a ascuns însă americanilor că era

de fapt un criminal ce ispăşise 7 ani de puşcărie, pentru omucidere). A fost asasinat în mai 1985, dar

ancheta, desfăşurată până în Israel nu a dus la descoperirea asasinului.

Yehezkel Aslan, considerat drept unul dintre cei unsprezece şefi mafioţi din Israel, a fost ucis la

Tel-Aviv în februarie 1993.

Moshe Ben Ari, comerciant israelian originar din Haifa, stabilit la Berlin şi fabricant de băuturi

spirtoase pe care le exportă în Rusia. Prieten cu Rachmiel Brandwain.

Levy Ben-David, asasinul comerciantului de diamante Yosef Ya'acobi, în mai 1992 la Anvers.

Arestat în septembrie în Netanya.

Monya Elson, zis Kişinevski, şef mafiot „moldovean” stabilit în Statele Unite, conduce

«Brigada lui Monya» care operează în Brighton Beach. Urmărit pentru tentative de omor repetate

împotriva rivalului său Boris Nayfeld, este arestat în martie 1995 în Italia.

Şabtai Kalmanovici, fost agent dublu pentru Israel şi Rusia. Stabilit pentru o vreme în Sierra

Leone, unde se afişează în dese rânduri cu diverse figuri criminale ruse: Nayfeld, Balagula.

David Kaplan, israelian, născut la Vilnius, cunoscut ca un apropiat al «Brigăzii din Vilnius»,

devine suspect imediat după asasinarea lui Vitas Lingys.

Michael Kaplan, tatăl lui David Kaplan şi asociat al lui Rachmiel Brandwain, reprezintă

interesele M&S în statele baltice.

Iacob Korakin, israelian religios, organizator al traficului de cocaină între Columbia şi Europa

prin Sankt Petersburg şi Anvers. Este organizatorul prezumtiv al transportului de 1092 kg de cocaină

capturat la Vyborg în februarie 1993.

Ben Zion Malamud, „comerciant” original din Onsk stabilit la Berlin. Partener de afaceri cu

electronice al lui Rachmiel Brandwain.

Anton Malevski, şeful clanului mafiot moscovit Ismailovo, locuieşte la Tel-Aviv şi va fi

desemnat de Rachmiel Brandwain pentru a recupera magazinele M&S căzute în ghearele lui

Kvantrişvili.

Boris Nayfeld zis „Beeba”, evreu bielorus, „gardă de corp” a primilor doi naşi istorici ai mafiei

ruse din Brooklyn, Evsei Agron şi Marat Balagula, este arestat în ianuarie 1994 pe aeroportul

Kennedy sub acuzarea de a fi organizat un trafic internaţional de heroină între Singapore şi New York

prin Varşovia.

David Podlog zis „Dima”, partener new-yorkez al lui Boris Nayfeld în traficul de heroină,

însărcinat cu preluarea stupefiantelor în SUA.

Yuval Shemesh, israelian, traficant de cocaină între Columbia şi Europa. Devine informator al

justiţiei israeliene în scopul lichidării reţelelor „ruseşti” ce acţionează în Israel.

Yakov Tilipman, partener „rus' al mafiotului italian Riccardo Fanchini, conduce societatea

moscovită Beniteks. Arestat în Brooklyn în 1987 pentru jaf, inculpat în 1990 pentru escrocherie cu

diamante, este suspectat de spălare de bani.

Victor Zilber zis „Vova”, mafiot de origine ucraineană stabilit în Brooklyn din 1979. Protector

al localului Rasputin (un fel de sediu central al mafiei ruse în SUA) şi traficant de produse petroliere,

pune la cale la începutul anului 1992 incendierea societăţilor paravan ale FBI şi IRS (Fiscul), care

filau activitatea mafiei ruse.

Lev Chernoi şi Michael Chernoi (fraţi) sunt nume cu greutatea măsurată în miliarde de dolari.

Ei şi-au construit un regat al aluminiului şi nu numai, în spaţiul fost sovietic, cu mijloace specifice

procesului privatizării din Rusia: zeci de asasinate (directori de bănci, copiii managerilor unor

companii concurente, preşedinţi de firme), şantaj, mită, spălare de bani. Ei înşişi sau companii pe care

le administrează au fost în cercetarea poliţiei în Elveţia, SUA, Marea Britanie, Israel... Chernoy se

simte în siguranţă doar în Ucraina şi în Israel (de unde nu sunt expulzaţi, având şi cetăţenia israeliană)

şi au totală interdicţie de a mai călca în Bulgaria, unde sunt responsabili de organizarea structurilor

mafiote şi a atentatelor de stradă. Ei sunt asociaţi pentru mai multe privatizări din România, avocatul

fraţilor ucraineano-israelieni Chernoi, T.K. Batkov, participând personal la încheierea actelor cu

Marian Iancu pentru preluarea rafinăriei RAFO-Oneşti, unde finalmente Mikhail Cernoy l-a folosit ca

paravan pe Iakob Goldovsky, care s-a împrietenit cu Traian Băsescu şi l-a finanţat la prezidenţialele

din 2009 şi campaniile PDL.

Văzând această listă sumară, nu mai poate uimi declaraţia unui oficial din Departamentul de Stat

al SUA, Jonathan Winer: „Nu există nici un personaj important al crimei organizate ruseşti

urmărit de noi care să nu aibă asupra sa un paşaport israelian”. Winer mai adăuga cifra de şaptezeci

şi cinci de astfel de mafioţi „ruşi”, printre care Mogilevitci, Lucianski, Rabinovici şi Kobzon.

„Filiera Simeon Mogilevitci trece printr-un bloc din Cluj” arăta presa din anul 2003. Dar cine

este Mogilevitci şi ce afaceri învârte el, ne lămureşte numai literatura de specialitate:

Semion Mogilevitci, alias Seva, este de origine evreiască iar grupul sau „ucrainean” îşi

desfăşoară activitatea în Israel, Cehia, Ungaria, Austria şi Statele Unite. Este considerat „liderul

incontestabil al mafiei ruse”. Cea mai mare parte a profiturilor ilicite ale grupului sunt recoltate de la

Budapesta şi sunt spălate în Cehia. Mogilevitci stă în spatele pieţei negre din fostele republici

sovietice, folosind Cehia ca ţară de tranzit pentru destinaţii de preferinţă occidentale. Grupul lui se

ocupă cu traficul de armament - în special arme de mare calibru - cu prostituţia, stupefiantele, pietrele

preţioase, spălarea banilor şi materialele radioactive. Membrii săi se declară proprietari a numeroase

societăţi comerciale, restaurante şi proiecte imobiliare. Însă scopul real al multor interese comerciale

pe care le manifestă este spălarea banilor murdari.

„Filiera Mogilevitci” ajunge însă să implice şi trei clujeni într-o afacere transnaţională cu o miză

de sute de milioane de dolari, făcându-i acţionarii de formă ai unei firme din Ungaria ce a pus mâna pe

parte din transportul de gaze al GAZPROM spre Europa. Astfel, pe 6 decembrie 2002, se înfiinţa în

Ungaria compania comercială Eural TG. Firma lua naştere cu un capital social de 12.000 de dolari şi

avea un număr de patru asociaţi, între care trei cetăţeni români. Eural TG a devenit însă interesantă pe

piaţa internaţională din momentul când, imediat după înfiinţare, semnează un contract care îi aduce un

profit anual de până la un miliard de dolari. Eural TG devenise în decembrie 2002 firma care

intermedia vânzările de gaze ale GAZPROM pe ruta Turkmenistan - Ucraina. Contractul semnat între

GAZPROM şi minuscula „firmă din Ungaria” în care asociaţi sunt trei cetăţeni români şi unul israelian, ia

luat prin surprindere pe toţi investitorii internaţionali din domeniul energetic. Întrebări referitoare la

Eural TG şi la misterioşii asociaţi din ai firmei au început să curgă. [Din documentele de înfiinţare a

firmei Eural TG reiese că societatea ar fi fost înfiinţată de patru asociaţi: Gordon Zeev, cetăţean

israelian, domiciliat în Tel Aviv, Negreanu Anca, Savu Mihai şi Lukacs Louise, ultimii trei fiind

cetăţeni români, domiciliaţi în Cluj-Napoca.]

Investigaţiile „au condus la aflarea identităţii celor trei cetăţeni români implicaţi în megaafacerea

GAZPROM - Eural TG, dar şi mai important la descoperirea unei laturi foarte ascunse a acestei

afaceri, în spatele căreia se profilează una dintre cele mai importante grupări de crimă organizată din

lume - organizaţia Mogilevitci”.

În scurt timp, s-a dovedit că cei trei români sunt nişte amărâţi (deşi dată fiind dimensiunea

afacerii Eural TG - GAZPROM, ei ar fi trebuit să ocupe unul dintre primele locuri în topul celor mai

bogaţi oameni din România şi din estul Europei) cărora un avocat le-a dat să semneze nişte acte pentru

a fi acţionari într-o firmă ungurească, pentru care, la schimb, primesc un milion de lei vechi lunar, care

„sper să mă ajute să plătesc nota de telefon”, zicea pensionara Louise Lukacs.

Baza grupului e la Tel Aviv

Cheia firmei „ungureşti” este cetăţeanul israelian Gordon Zeev, şi nu cei trei români, deoarece ei

au doar rolul de faţadă în afacere.

Potrivit mediilor de informaţii ucrainene, la adresa lui Gordon Zeev din Tel Aviv funcţionează

firma Highrock Properties Ltd, în care sunt asociaţi Dimitry Firtash şi Igor Fisherman. Compania

Highrock are investiţii atât în Ucraina, cât şi în Moldova, investiţiile fiind strâns legate de activităţile

firmei GAZPROM în aceste ţări. Igor Fisherman este un personaj bine cunoscut în lumea crimei

organizate, fiind descris drept un membru de bază al grupării Mogilevitci. Pe baza unor documente ale

FBI, jurnalistul american Robert Friedman îl prezintă pe Igor Fisherman drept: „Coordonator al

activităţilor criminale ale grupului Mogilevitci în Ucraina, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie,

Republica Cehă şi Ungaria”. Aceleaşi documente menţionează că Semion Mogilevitci, este „cel mai

puternic mafiot din lume”. [Conform biografilor săi, Semion Mogilevitci s-ar fi născut în 1946 în

Kiev, Ucraina, într-o familie evreiască. Este absolvent al unei facultăţi economice, fiind în prezent

subiectul a sute de pagini de rapoarte clasificate de către FBI sau servicii secrete din Marea Britanie,

Belgia şi Israel. Mogilevitci este considerat liderul incontestabil al mafiei ruse. La începutul anilor '90

a pus bazele unei reţele de crimă organizată în estul Europei: „Mogilevitci este prototipul mafiotului

din noul mileniu. El a creat o reţea de comunicaţii globală realizată prin telefoane ce funcţionează prin

satelit, celulare clonate, faxuri încriptate, sisteme securizate de e-mail etc”. Mogilevitci se află în

spatele celei mai mari operaţiuni de spălare de bani din istorie, 7 miliarde de dolari spălaţi de mafia

rusă prin intermediul Bank of New York. Gruparea sa a încercat să vândă submarine nucleare

cartelurilor columbiene, se află în spatele a numeroase asasinate politice, e implicată în afaceri cu

deşeuri nucleare, cu arme, dar acţionează şi pe cele mai mari burse ale lumii. Cartierul general zonal al

grupării Mogilevitchi era la Budapesta, crezându-se că după aceea s-a mutat la Moscova.]

Conform unui raport secret al serviciilor de spionaj israeliene, Mogilevitci a construit o

organizaţie criminală suprastructurată pe modelul „clasic” al mafiei americane, în care legăturile de

sânge unesc figurile centrale: etnici evrei, mulţi dintre cei trei sute de membri care formează nucleul

organizaţiei sunt rude de sânge, prin alianţă sau amantele acestora.

Mogilevitci ar fi făcut primele milioane de pe urma migraţiei conaţionalilor săi evrei. La mijlocul

anilor '80, când, în grabă, mii de evrei emigrau din spaţiul sovietic spre Israel şi SUA, Mogilevitci

cumpăra ieftin bunurile emigranţilor pe care trebuia apoi să le valorifice profitabil pe piaţă şi să trimită

un rest de bani, după ce-şi oprea un bun profit.

După ce organizează cea mai puternică structură mafiotă, evreul de 150 de kg Mogilevitci, se

retrage la începutul anilor '90 din Moscova, pentru a nu fi prezent la războaiele de stradă dintre

bandele rivale, ce făceau ravagii în capitala rusă. Împreună cu soldaţii săi cei mai credincioşi se

stabileşte în Israel, unde au primit cu toţii cetăţenie. În Israel, el nu a făcut valuri, preferând să cultive

situaţia de a se mişca fără restricţii, unde să se poată odihni liniştit şi refugia în vremuri grele, spunând

că se simte în siguranţă pe pământul israelian. A reuşit chiar să-şi creeze un „cap de pod” în Israel,

profitând de cetăţenia israeliană şi de statutul de evreu, care îi permite să călătorească liber aici şi de

aici.

Dincolo de imunitatea oferită, Israelul este atractiv şi pentru că este „ideal pentru spălarea de

bani”, explica şi un general evreu, căci, conform legislaţiei israeliene, băncile pot accepta depuneri de

bani fără să pună nici o întrebare.

În 1991, Mogilevitci s-a căsătorit cu Katalin Papp, o cetăţeană maghiară, fapt ce i-a permis să

locuiască legal la Budapesta, unde a început să pună bazele imperiului său criminal mondial. El îşi

petrecea o mare parte din timp zburând între Moscova şi Tel Aviv în avionul personal.

Mogilevitci a fost arestat şi închis în ianuarie 2008 în Rusia de către regimul lui Vladimir Putin,

fiind acuzat de fraudă, spălare şi extorcare de bani. Acest fapt nu a oprit afacerea instalată la Cluj,

unde Mogilevitci i-a transmis ştafeta de câţiva ani unui apropiat de al său, tot evreu. Astfel, în iulie

2007, oligarhul Dimitri Firtash, supranumit „ţarul energiei” din Ucraina, înfiinţa la Cluj firma Emfesz

România SRL, cu scopul declarat de a importa în România energie electrică din Ucraina. Acelaşi

Dimitri Firtash a preluat în 2003 prin firma RosUkrEnergo afacerea de miliarde a Eural TG, firma din

Cluj ce furnizează gazul rusesc, controlată de Mogilevitci. Legăturile lui Firtash cu Mogilevitci au fost

relatate de presa rusă, ucraineană şi română, care a constatat că cele două firme de la Cluj au acelaşi

sediu, asocierea celor doi în firma Highrock, ca şi faptul că evreul Igor Fisherman, „locotenentul” lui

Mogilevitci, avea înregistrat Rover-ul cu care umbla la adresa societăţii lui Firtash din Moscova, pe

strada Novy Arbat nr. 14.

Grupării evreului Mogilevitci, ca şi lui Marc Rich, e asociat şi bulgarul implicat în privatizările

sistemului energetic din România ultimilor ani, Stamen Stantchev, arestat şi apoi eliberat în 2006

împreună cu evreul rus Benyatov.

Roman Abramovici controla până recent compania SIBNEFT (Compania Siberiana de Petrol), un

mega-colos în lumea afacerilor cu combustibili. Abramovici fusese un apropiat al lui Boris Elţin, fiind

consilierul financiar al fiicei fostului preşedinte rus, Tatyana Diacenko, şi asociat cu soţul acesteia.

La mijlocul anilor '90, când Kremlinul s-a hotărât să vândă rafinăria OMSK Oil, patronată până

atunci de stat, SIBNEFT-UL lui Abramovici a fost implicat într-o „poveste sinistră”. Directorul general al

rafinăriei OMSK se opunea înstrăinării proprietăţii statului rus, aşa că a sfârşit „plutind cu faţa în jos”

într-un râu. După acest deces, SIBNEFT a cumpărat pachetul majoritar al rafinăriei OMSK, iar vânzările

de petrol s-au făcut printr-o firmă din New York, numită Belka Energy, şi compania rusească

Runicom, aceeaşi companie la care a lucrat şi Constantin Iavorski, actualul patron al holdingului Unicom,

„deţinătorul monopolului pe combustibili lichizi şi pe transporturile industriale pe calea ferată de

pe graniţa de est a României”.

Mikhail Fridman. Concernul Russky Alyuminiy, finanţat de grupul rusesc ALFA, este condus de

Oleg Deripaska, „unul dintre cei mai importanţi oligarhi ruşi ai momentului”. Deripaska este

permanentul prieten şi partener de afaceri al celebrilor Boris Berezovski, Anatoli Chiubais şi Roman

Abramovici, dar este finanţat de Fridman (Alfa Bank).

Compania Cemtrade, o subsidiară a concernului rus Russky Alyuminiy, deţine în prezent toate

activele la firma ALOR Oradea, pe care le-a luat de la statul român în mai 2000, în timpul guvernării

CDR-iste. [ALOR-Oradea este singurul producător de alumină tubulară din Europa, pe plan mondial

existând un singur alt producător, ALCOA-SUA. Deţinătorul Cemtrade este off-shore-ul din Insulele

Virgine Britanice, Dilcor International Ltd.]

Mikhail Fridman stă şi în spatele companiei ruse Conares-Mechel, beneficiara mai multor

privatizări în România, dar şi în spatele preluării rafinăriei băcăuane RAFO-Oneşti.

Cele două combinate româneşti privatizate de „ruşii de la Conares-Mechel”, sunt de fapt

cumpărate prin off-shore-uri înregistrate în orăşelul de munte elveţian Zug. Aceşti „ruşi” nu au de

gând să raporteze contabil profit în România, şi nici în Rusia, deci ei nu plătesc impozite. Oficial,

afacerile lor merg pe pierdere: combinatul de la Câmpia Turzii a înregistrat pierderi halucinante (163

de miliarde de lei vechi pe anul 2003, şi 67 de miliarde de lei vechi în 2004), ca şi combinatul de la

Târgovişte (ce a înregistrat pierderi de 760 de miliarde de lei vechi în 2003, şi de 545 de miliarde în

2004). Totul este o cacealma pentru înşelarea statului român. Combinatele funcţionează. Datoriile

acumulate sunt, de fapt, credite acordate de către off-shore-ul Conares din Elveţia, credite ce au fost

operate în contabilitate ca investiţii. Profitul revine firmei din Elveţia, ce încasează ratele

împrumutului de la combinatele din România. O altă schemă contabilă este contractul de consultanţă

economică: în 2003, Mechel Câmpia Turzii a plătit către compania Mechel din Rusia circa 78 de

miliarde de lei drept consultanţă, în timp ce, tot în 2003, aceeaşi firmă, conform obligaţiilor de

privatizare, virase 100 de miliarde în conturile combinatului.

Alte avantaje de care a beneficiat „grupul Conares-Mechel” din partea statului român constau în

ştergerea şi reeşalonarea datoriilor de zeci de milioane de euro, precum şi în clauzele financiare

extrem de lejere din contractele de privatizare. Pentru combinatul de la Câmpia Turzii, ruşii de la

Conares-Mechel au plătit APAPS numai 2,5 milioane de euro, restul fiind investiţii formale. De fapt,

s-a văzut că taie secţii întregi şi apoi le topeşte.

Pentru a înţelege fenomenul expansiunii afacerilor oligarhilor din spaţiul ex-sovietic spre

Europa, Ziua de Cluj a realizat un interviu, la Budapesta, la finele lui 2005 cu jurnalistul de

investigaţie Jurgen Roth (cel care a consacrat expresia de „oligarhi ruşi”). Acesta spunea că, după

1999 grupările economico-criminale „ruse” s-au orientat spre Europa Centrală şi de Est, odată cu

semnalul integrării acestora în UE. Acum îşi investesc banii în ţări precum România, Croaţia sau

Bulgaria. Ele lucrează printr-un sistem de firme off-shore pentru a se ascunde şi pentru a reuşi să spele

bani. „De exemplu, în Israel nu există legislaţie împotriva spălării banilor şi nici în unele zone din

Elveţia. Acolo veţi găsi centrele multora din afacerile acestor «oligarhi».”

Arestările de la Bucureşti din anul 2006, în „dosarul spionilor”, au dezvăluit că orice este

important de preluat din economia românească s-a aflat în permanenta atenţie a oamenilor mafiei

„ruso”-evreieşti conectată la Marc Rich. Grupul era condus de evreul rus Vadim Benyatov si de bulgarul

Stamen Stantchev, care are o biografie controversată: La începutul anilor '90, Stantchev a fost

implicat în devalizarea unor bănci bulgare şi în intermedierea vânzării de petrol de la rafinăria bulgară

Neftochim. Spre sfârşitul anilor '90 a intrat în lumea interlopă mondială, fiind asociat lui Ilia Pavlov.

Miliardarul bulgar Pavlov a fost asasinat în 2003, de către „mafia ucraineană”, a doua zi după ce a

depus mărturie într-un proces privind asasinarea fostului premier bulgar Andrei Lukianov. Pavlov era

partener de afaceri cu controversatul afacerist „american” Robert Maxwell (evreu acuzat în SUA de

spălare de bani) şi cu şeful „mafiei ruse”, evreul Semion Mogiletvici. În afacerile petroliere, Stantchev

a lucrat pentru evreul Marc Rich şi compania acestuia Glencore, implicată în toate scandalurile

petroliere din Bulgaria. Şi banca Credit Suisse First Boston pentru care lucra Stancev în momentul

arestării, funcţionează ca agent de achiziţii pentru Glencore, firma lui Marc Rich.

Dar, deşi au fost arestaţi, inculpaţii din echipa Benyatov-Stantchev care acţionau pentru trustul

Marco Internaţional (controlat de Marc Rich), au beneficiat de sprijinul ministrului de Externe în

2007, adică al lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a cerut eliberarea lor, acţionând la comanda unui

congresmen evreu din SUA, Robert Wexler, a fostului ambasador al Statelor Unite în România,

Alfred Moses (şef al mai multor organizaţii evreieşti internaţionale), al lui Joe Biden (în prezent

vicepreşedintele al SUA) ca şi al altor oficiali americani. Odată eliberaţi, aceştia au părăsit România,

iar procesul şi anchetarea lor în alte cauze de trafic de influenţă au încetat practic.

Un important mason român - Ş.M. -, şef de rit, a arătat într-un anumit context că Ungureanu

aparţine masoneriei regulare. Având un grad înalt de iniţiere (33 în ritul scoţian), el are dreptul de a

participa şi la întrunirile altor loji, din străinătate, dar se spune că a avut şi perioade în care a in trat în

adormire, deşi s-a vădit că „fraţii” i-au sărit întotdeauna în ajutor. Şi despre tatăl lui M. R. Ungureanu,

Ştefan Ungureanu, se spune în oraşul său - Iaşi, unde a fost viceprimar – că este un important mason.

Un profesor evreu şi mason, A. Vianu (zis şi Sami), ar fi cel care l-a preluat la începutul anilor '90 pe

M. R. Ungureanu, pentru a-l propulsa în carieră.

S-a vorbit chiar în Parlamentul României despre „apartenenţa” (probabil participarea sa, în

timpul deplasărilor în Israel) prin 1997-2007, la loja masonică Hashachar nr.32 din „Orientul Tel

Aviv”, cu caracter sionist, compusă de evreii originari din România în anul 1951, care ţine ritualul în

limba română, „sub ciocanul venerabilului maestru Ioan Schwartz”. Loja masonică israeliană

Hashachar ar fi fost, alături de gruparea de la Paris a evreului Marcel Schapira, cu care se afla în

strânsă legătură, „păstrătoarea şi perpetuatoarea tradiţiei masonice româneşti peste 40 de ani [1951-

1993], până la crearea Marii Loji Naţionale din România”, după Joseph Haffner, Mare Orator al Marii

Loji din Statul Israel (revista MLNR, Forum Masonic, nr.8-9 iunie-septembrie 2001).

Loja Hashachar asigură în prezent amiciţia între Marea Lojă din Statul Israel şi masoneria

română, după ce în martie 2001 (când Ungureanu era secretar de stat la Externe şi preşedinte al aşazisei

agenţii de stat „Institutul Român pentru Studii Strategice”) o delegaţie a masoneriei române,

condusă de Marele Maestru Gheorghe Comănescu i-a vizitat pe „fraţii” din Israel, la jubileul de 50 de

ani de la crearea lojii Hashachar.

De ani buni, Mihai Răzvan Ungureanu a fost susţinut, material şi politic de magnatul „mare

maestru” mason Bogdan Nicolae Buzăianu, cel care este „garantul de amiciţie” dintre Marea Lojă

Alpina a Elveţiei (este cetăţean elveţian) şi Marea Lojă Naţională din România. Tot Buzăianu e cel

care i-a propus, pe linie de partid (PNL), în 2004, premierului Tăriceanu, să îl pună pe Ungureanu -

agreat şi de Băsescu, Buzăianu fiind prieten şi cu Mircea Băsescu, fratele preşedintelui - în fruntea

ministerului de Externe. Apoi, cât a fost director general al SIE, Ungureanu a folosit curent avionul

personal al lui Buzăianu şi a primit de la el zeci de mii de euro. Totodată, Mihai Răzvan Ungureanu se

caza gratuit în apartamentul rezervat permanent la Hotelul Imperial din Viena pe numele Bogdan

Buzăianu, căci Ungureanu are, după Israel, o relaţie specială cu Austria, vizitând frecvent Viena, dând

interviuri şi conducând Institutul de Cercetări Evreieşti din capitala austriacă.

[În martie 2006, în cotidianul austriac Die Presse, apărea un interviu cu ministrul de Externe de atunci al

României, M. R. Ungureanu, care le spunea austriecilor că: „Austria este azi cel mai important investitor străin

din România. Trebuie să priviţi România aproape ca şi un nou land federal (austriac)”. De fapt, lui Ungureanu

îi place să stea cât mai mult la Viena. Aici a condus în perioada 2001-2003 aşa-zisul institut „Europe's South-

Eastern's Pact of Stability” (Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est), iar în perioada 2003-2004 a

coordonat, tot la Viena, „South-Eastern European Initiative” (Iniţiativa de Cooperare pentru Europa de Sud-

Est), post în care revine în martie-decembrie 2007, tot la Viena. Şi soţia lui Ungureanu a încasat 170.000 de

euro pentru „medical consulting” de la OMV AG Vienna (care deţine în România trustul petrolier Petrom).

Dar Austria este, în Europa, „sluga intereselor sioniste”, conform lui Moishe Arye Friedman, rabinul şef iudeoortodox

al Austriei, statul austriac, Viena cu precădere, fiind împânzit de agentura Mossad-ului.]

Gruparea masonică condusă de Buzăianu şi de Cornel Vişoianu este cunoscută şi ca „masoneria

română a energiei”, după mega-afacerile derulate de cei ce o compun. Marea Lojă a României

semnase un «Pact de Concordat» cu Alpina, marea lojă elveţiană care este unul dintre puternicele

braţe europene ale masoneriei britanice - ce îi conferă „regularitatea” - dar numele ei este, în acelaşi

timp, implicat în mai multe conspiraţii.